ILEANA ANA
La ora 6 dimineaţa, nava noastră de croazieră s-a apropiat, prin apele limpezi ale lui Virgin Islands Passage, de St. Thomas. Pilotată de o mică şalupă, a trecut apoi încet de-a lungul părţii estice a lui Saba Rock, a înaintat pe Gregory West Channel şi a acostat la una din danele lui Crown Bay. Vom coborî pe ţărm şi vom face un tur al insulei. Am mai fost în St. Thomas, ne-am revăzut de curând fotografiile din Charlotte Amalie şi din împrejurimile acestei capitale. Multă vreme, când ninsoarea ne bătea în fereastră, am regretat că nu ne-am îmbăiat atunci în minunatul şi aproape irealul Magens Bay, unul din primii cinci clasaţi ai lumii prin plaja şi apele sale.
Nu am fi revenit atât de repede în Insulele Virgine dacă nu am fi dorit să o aducem cu noi şi pe Ileana. Am crezut că o surpriză mai mare nu am fi avut cum să-i rezervăm. Dar ea nu ne-a mai însoţit în această vacanţă. Se află acum deja în ţară, la Craiova, în apartamentul ei proaspăt renovat. Probabil că încă se mai gândeşte la cât de tare ne-a pedepsit prin plecarea sa total neaşteptată. Îşi imaginează că a reuşit astfel să „dea cu noi de pământ” – sensul acestor cuvinte nici nu l-am priceput prea bine când ea ni le-a aruncat drept în faţă, cu înverşunare. Însă nu a prevăzut că vom fi trecut în scurt timp de pe pământ pe ape, traversând de două ori Triunghiul Bermudelor, la bordul uneia dintre cele mai mari vase de croazieră din lume.
PRIMA ZI
După 12 ore de călătorie, Ileana Ana a aterizat la New York. Era prima oară când se urca într-un avion şi zbura dincolo de graniţele României. Sandra i-a trimis prin e-mail toate instrucţiunile, în detaliu. I-a spus să vină şi fără nici un bagaj, pentru că aici o aşteptau doi saci cu haine, accesorii şi câteva perechi de încălţăminte pentru orice împrejurare. Ileana nu obişnuia să meargă la munte sau la mare, în concediu. Nici oraşul nu şi l-a părăsit de prea multe ori, fiindcă „nu se ivise ocazia”. Acum, avea înainte 55 de zile de vacanţă, în locul cel mai râvnit de pe hartă de către orice turist înveterat.
Ileana este sora lui George, are doi copii mari şi un nepot de un an din partea fetei. A lucrat în zootehnie şi ocupă în prezent un post de funcţionar public. A trecut printr-un divorţ „din cauza lui”, şi-a crescut singură copiii, o fată şi un băiat, a schimbat câteva slujbe, obligată de transformările prin care a trecut ţara, şi s-a îngrijit de părinţi până în cele din urmă zile ale lor. A venit la New York chemată de Sandra şi George, care i-au cumpărat de la o agenţie din Queens biletul de drum, chiar dacă a costat cu 50% mai mult decât un bilet obişnuit pe ruta New York – Bucureşti – New York. De când ni s-au desfiinţat cursele TAROM pe rutele transatlantice, liniile aeriene străine, care le-au luat locul, pretind ce preţuri vor ele.
Cu Sandra, Ileana nu s-a mai întâlnit de peste 10 ani, iar cu George, cam de trei, de la ultimul lui drum „pentru a-i revedea pe cei dragi”. El ajunsese la concluzia că mai bine le dă lor banii risipiţi pe o călătorie, fiindu-le de un mai real folos. Toate cele necesare unui trai decent se scumpeau într-un ritm ameţitor şi lipsit de logică. Întreţinerea casei, costul curentului, al apei, telefonului, căldurii pe perioada iernii, al benzinei şi medicamentelor depăşeau un salariu mediu de acolo. Ileana vânduse casa părintească, înconjurată de pomi şi viţă-de-vie, de unde se vedea dincolo de gard malurile Ialomiţei. A cumpărat un apartament la bloc, în Craiova, aproape de cel pe care îl cedase în favoarea fiicei sale.
Avionul a câştigat cam o jumătate de oră. Sandra şi George au aşteptat-o pe Ileana Ana la Terminalul 1 al Aeroportului JFK. La ora 15, ea a trecut şi de ultima linie galbenă. Sandra i-a făcut semne din mulţime cu un balon auriu pe care scria WELCOME! George i-a adus bomboane mentolate, învelite în ciocolată. Amândoi s-au mirat de pantofii cu toc înalt, în care Ileana plecase de acasă, ignorând sfaturile. Erau siguri că i s-au umflat picioarele.
În zare, a apărut Empire State Building, dincolo de copacii încă neînverziţi. Ileana tot nu-l vedea, şi-a pus ochelarii, degeaba. „Ce fel de ochelari ai?” – a întrebat-o bănuitor George. Erau unii de citit, cu care ea privea şi la televizor, şi la computerul pe care lucra la serviciu. Normal, nu avea cum să vadă cu ei Empire-ul.
De cum s-a deschis uşa de acasă, din mijlocul camerei, pe Ileana au salutat-o Rilă-Iepurilă şi Răţuşca-Ţuşca, două jucării din pluş acţionate electric. Li se aprind beculeţele de cum le apeşi pe unul din picioare şi cântă în ritm tot mai accelerat „marşul iepurilor” şi „marşul raţelor” lui Al Bano şi Romina.
Deşi la noi nu se fumează, Ileana şi-a aprins o ţigară, apoi alta. Ne-a umplut toată camera de fum, în ciuda ferestrelor larg deschise.
Pe masă, au apărut numai bunătăţi alese cu grijă, după criteriul imbatabil al noutăţii. Cu siguranţă, Ileana nu le-a degustat niciodată: supă de caracatiţă, friptură de aligator, salată de avocado şi nişte fructe ciudate, cumpărate din China Town. Ea a gustat din fiecare, cu grijă, pentru că ţinea o severă cură de slăbire. Nu i se păreau nişte lucruri „fără de care nu poţi trăi”.
Pe fereastră, soarele apunea dincolo de Empire State şi Chrysler Buildings.
A DOUA ZI
Cafeaua i s-a părut Ilenei prea slabă. Nu a vrut frişcă, pentru că nu o suportă pe cea artificială. Sandra a asigurat-o că la noi, în frigider, nu există nici un produs artificial, pentru că totdeauna citim etichetele cu atenţie înainte de a cumpăra. Ileana Ana nu putea citi etichete, fiindcă literele lor erau prea mici. N-a zis că poartă ochelari de citit? Ba da, numai că aceştia aveau dioptriile +2. Ei îi trebuiau lentile + 4, pentru lectură, şi +2, pentru distanţă – aşa i-a recomandat un medic. „OK, vom merge să facem ochelari noi la opticianul din capătul străzii noastre” a hotărât Sandra. I-a mai explicat şi că puţină frişcă, sau lapte, pusă în cafea previne unele dureri de stomac. Ileana a luat de pe fructieră un grepfrut, l-a desfăcut, la curăţat atentă de pieliţe. Sandra i-a mai spus şi că grepfrutul după cafea nu ar fi combinaţia cea mai fericită. Ileana a ameninţat că n-o să ne mai mănânce deloc grepfruturile. Ea nu a vrut nici cereale cu nuci, de dimineaţă, pentru că nucile îngraşă. „Dar fac bine la creier”, a râs Sandra, „şi la ten”. Ileana a crezut că astfel i se demonstrează ignoranţa. Nu are încă probleme cu creierul, cât despre ten, nici nu-şi arată ridurile vârstei sale.
Ileana a primit invitaţia de a veni la New York gândindu-se că se va mai distra puţin după necazurile ce s-au ţinut lanţ. Dorea să vadă tot. George a filosofat pe marginea acestor împrejurări, a tras concluzia că prilejul acesta trebuia folosit de sora sa şi pentru a încerca să-şi schimbe cât de cât modul de percepţie a lumii. „De ce l-aş schimba?” şi-a arătat nedumerirea Ileana. „Pentru că mereu trebuie să intervină ceva nou în viaţa noastră, ca să-i alunge monotonia. Aici e New York! Aici, trăim schimbarea chiar dacă nu izbutim să o conştientizăm întotdeauna.” „Mie îmi place viaţa mea aşa cum este, nu-mi doresc o alta.” „Cu toţii ne declarăm uneori mulţumiţi de ceea ce am realizat, însă recunoaştem că am fi fericiţi să mai putem înlocui câte ceva din ceea ce ni s-a dat. Mă simt dator să-ţi atrag atenţia în acest sens.” „Pe mine una, lasă-mă-n pace!” „Dar ţi-a plăcut să porneşti în această călătorie. Să nu-mi spui că nu te-au invidiat prietenele, colegele de serviciu, chiar copiii tăi! Ţi-a plăcut să-ţi priveşti biletul de avion, deveneai o alta cu el dinaintea ochilor, mai temerară, mai plină de iniţiativă. Simţeai şi o teamă de necunoscut, pe care o înfrângeai pentru prima dată cu tot curajul. Te-ai găsit sub stări de tensiune, când încercai fără succes să-ţi domoleşti imaginaţia. Toate astea s-au strâns de-a valma. Vrei sau nu vrei, vor fi nişte urmări, pe care nici nu le bănuieşti măcar. Crede-mă, nu mai seamănăm la sfârşitul unei călătorii cu noi înşine, cei care am pornit-o la drum. Au acţionat în acest răstimp, asupra noastră, efecte tonifiante. Evadăm într-o altă lume şi nici nu bănuim cât din sufetul nostru se reînnoieşte pentru totdeauna.”
Nu se punea problema rămânerii Ilenei aici, dar nici nu fusese încă exclusă. Doar să-şi fi exprimat dorinţa, să fi avut curajul unei luări a vieţii de la capăt, sau măcar din locul în care s-ar fi încumetat cât de cât să-şi remodeleze ziua de mâine.
Am ieşit la plimbare în Manhattan, cam frig pentru această perioadă a anului. Din Central Park, ne-am îndreptat spre Times Square, luând-o pe Fifth Avenue. Am intrat prin câteva magazine cu nume sonore din moda zilei. Ileana a vorbit tot timpul despre copiii ei, despre divorţ, despre suferinţa şi sfârşitul părinţilor ei şi ai lui George. Sandra a îndemnat-o să mai uite de necazuri şi să încerce să se bucure de tot ceea ce oraşul ne oferea cu atâta generozitate.
Cum MoMA tocmai ne-a ieşit în cale, am intrat să vedem ce s-a expus luna aceasta. Era şi un artist român acolo, desenase pe un întreg perete în Marron Atrium. „Astea-s caricaturi” s-a strâmbat acru Ileana. „MoMA recunoaşte şi caricatura ca fiind operă de artă” a găsit o explicaţie la îndemână George. „Din tot ce avem noi, chiar caricaturi le-am adus la ăştia?” s-a întors Ileana cu spatele la proiectul inedit, ce îl propunea vizitatorilor redutabilul muzeu. S-a oprit dinaintea unui tablou de mari dimensiuni: „Ce-i asta?” George a încercat să fie diplomat: „Tu ce vezi?” Ileana a răspuns agasată că nu vede nimic. „Totuşi, a insistat George, zi cu voce tare ceea ce ţi se pare la o primă impresie. Ileana a glumit: „Văd un fond negru, pe care cineva a scris fără să scrie cu o cretă albă”. George s-a arătat mulţumit: „Exact asta poate fi – cineva a aruncat în noapte plasa scrisului său indescifrabil în speranţa că se va prinde în ea cuvântul întunericului”.
A TREIA ZI
Ochelarii au fost repede gata, Sandra a plătit o taxă suplimentară „de urgenţă” – cu rame din titaniu, aurii, made in Italy. Ochilor le-a trebuit o perioadă de adaptare. Ileana s-a uitat la televizor şi a distins şi literele cele mai mici de pe ecran. Însă a constatat că i se cam umflau ochii… de la rame.
Vremea se strica încet, norii se îngrămădeau pe cer, aduşi de vânt.
George a dorit să o convingă pe Ileana că trebuie să încerce a se plia pe modul nostru de comportament, măcar pentru a cunoaşte şi o altă faţetă a vieţii, cea de toate zilele, pe pământ newyorkez. De ce refuza vitaminele? A asigurat-o că Sandra consultă meticulos sfaturile medicale. De pildă, care-i rolul vitaminelor şi cum trebuie alese cele mai eficiente din oferta de nenumărate ori înşelătoare. Ileana s-a supărat, organismul ei nu duce lipsa vreunui energizant, el îşi procură singur vitaminele. „Da, dar de unde să şi le ia? Niciodată nu vom mânca zilnic atât de variat încât să acoperim toate cele vreo 40 de componente ale unei simple tablete.” Am pregătit pentru Ileana şi multivitamine, şi calciu. Dar ea nu vrea să ia din ele, doar strămoşii noştri nu mergeau la farmacie şi trăiau o sută de ani!
O durea mâna dreaptă, cu umăr cu tot. Ar fi trebuit să consultăm un medic, să-i facem analizele. „Nu-i decât reumatismul meu”, a ripostat Ileana. George crede că reumatism nu există, că nu-i o afecţiune numită în mod special „reumatism”. Prin urmare, trebuia găsită adevărata cauza şi eliminată cât mai repede. Am telefonat la un prieten, medic chirurg. Ne-a dat câteva sfaturi, recomandându-ne anti-iritante. Sandra a coborât pe jumătate îmbrăcată în stradă şi a adus repede medicamentele de la un magazin din apropiere. Ileana a refuzat să le ia, să nu cumva să i se producă vreo sângerare a stomacului. S-a văietat în continuare de umăr, lângă pastilele noastre devenite total inutile. I-am umplut cada cu apă caldă, potrivită, în care am pus şi săruri aromate. Nu! Nu a vrut să se îmbăieze, ca să nu se ude pe păr.
A PATRA ZI
Pisica vecinilor s-a întins la soare sub fereastra noastră. Nu-i prea prietenoasă. I-am aruncat o bucată de prăjitură cu cremă de cacao. A crezut că vrem să o lovim şi a rupt-o la fugă.
Lângă laboratorul opticianului, se află un Deli, de la care obişnuim să cumpărăm legume şi fructe. Ileana Ana s-a uitat curioasă la o caserolă plină cu mure: „Din astea avem şi la noi!” „Avem, cum să nu…?”, a încuviinţat George, „dar tu de când nu le-ai mai mâncat?” „Cred că din copilărie…”
Sandra a dus-o pe Ileana la sala noastră de gym, unde se găseşte şi o piscină de dimensiuni olimpice. Nu! Apa i se pare a fi prea rece. În jacuzzi, sunt aproape 90 de grade F. Jeturile de apă i-ar fi masat umărul şi poate ar fi simţit o uşoară îmbunătăţire. Ileana nu suportă clorul din bazin. Îi este frică şi de apă. La inundaţiile din 1975, s-a speriat foarte tare, a intrat în curtea părinţilor săi cu apa până la gât. Şi când se spală pe picioare, retrăieşte senzaţiile de atunci, vede tot şuvoi de râu şi prăpăd.
Nu, nu, nu, încet, s-au adunat mai multe nu-uri, care au făcut între noi un fel de zid. Ileana nu a mai primit nimic din ce-i dădeam, a refuzat chiar să şi mai mănânce. George a asemănat-o în gând cu mama lor. La fel şi ea refuza orice îi dăruiam, iar dacă accepta ceva îi demonstra imediat inutilitatea.
Ca să mai încălzim puţin atmosfera, George s-a dus să prepare o margarita după reţeta lui. A umplut paharele, le-a ornat cu felii de lămâie verde, cu frunze de mentă, şi le-a adus triumfal. Ileana intrase în baie. Şi a stat acolo până s-a topit toată gheaţa margaritei.
A CINCEA ZI
Sandra s-a sculat nervoasă. Spre dimineaţă, pentru că se dezgolise, George a învelit-o cu cearşaful aşa cum proceda de fiecare dată. Gestul a trezit-o, a deranjat-o, s-a foit în pat şi nu a mai adormit la loc. Ileana stătea îmbufnată. Credea că ne deranjează chiar şi prin simpla sa prezenţă. Când i s-a spus că încercarea ei de a nu deranja deranjează mai mult, ea s-a îmbufnat şi mai tare. „Mai importante sunt cooperarea, integrarea, racordarea…” a liniştit-o George. Ea şi-a arătat întreaga încăpăţânare şi nu a mai vrut cafea, nu a mai vrut cereale cu lapte, nici să poarte noii ochelari, nici să mai iasă în oraş.
„Dar am luat bilete la un muzical pe Broadway”.
Sandra şi George s-au pregătit pentru acest spectacol mai bine de o oră. Şi-au căutat haine cât mai apropiate de cele ce urmau să apară pe scenă, ca îmbrăcând o lume amestecată între înalta curte şi piraţii apelor. Ileana rămânea cu un tricou pe ea, fiindcă… ‘nu avea cu ce altceva’. „Ai doi saci plini cu haine chiar sub nasul tău”, s-a mirat George. „Tricoul acesta cu desene de copii ţi l-am dat ca să dormi în el”, i-a amintit Sandra. „Atunci nu mai merg cu voi”, le-a întors Ileana spatele şi şi-a aprins o ţigară. George a ieşit, s-a plimbat în jurul casei îndelung, până ce a crezut că s-a eliberat de toţi nervii făcuţi de sora sa în acea după-amiază.
Ileana Ana voia să plece înapoi, acasă. George nu a mai priceput nimic. Alcătuise un program pe perioada şederii sale, multe dintre surprize nici nu i le dezvăluise încă. Ileana beneficia de un program de vacanţă încărcat, în valoare de peste 5.000 de dolari. Urmau să meargă la Miami şi apoi într-o croazieră de nouă zile în Caraibbe. Ea nu, nu şi nu, voia acasă, musai. „Când eram într-o călătorie, şi am călătorit foarte mult, mă gândeam tot timpul la voi, cei rămaşi acasă” i-a spus George, „voiam să împart cu cineva care nu avea această posibilitate toată bucuria vacanţei, ştiam că pozele ce vi le trimiteam vă aţâţa imaginaţia şi vă mărea complexul îngrădirii. De acum încolo, sper să scap de această problemă, pentru că ea, iată, se dovedeşte a fi falsă.”
A ŞASEA ZI
Lucrurile s-au agravat, Ileana a devenit violentă. Avea ochii înroşiţi, nu a dormit toată noaptea. Se simţea stresată, gesturile noastre o agresau, insistenţele au obosit-o. A răbufnit: „Îmi vine să dau cu voi de pământ”.
Spre prânz, reticenţele Ilenei s-au accentuat. Ea este o fire foarte deschisă, s-a explicat, acasă discută orice problemă cu familia ei, care nu-i prea mare, şi analizează fiecare problemă care apare până la o concluzie convenabilă, ori, noi suntem prea duri, nu ne iubim nici măcar pe noi, a remarcat tensiuni care nu au ce căuta în relaţiile noastre; ea nu poate să se exprime lejer, ţine totul în ea; chiar dacă se bucură de ceva, o face în sine, fără să poată împărţi nimic cu noi, ori, a nu fi deschisă, constituie adevăratul stres; nu este învăţată cu o agresiune în asemenea grad, liniştea şi deschiderea sufletească îi sunt cele mai importante lucruri, iar noi tocmai astea i le-am îngrădit. George a rămas fără replică, a telefonat unei vechi prietene, Mihaela, ca să-i cunoască părerea. Cum aceasta abia putea respira, fiind foarte ocupată, a cerut un răgaz. A răspuns prin e-mail după câteva zile: „Îmi cer scuze pentru întârzierea răspunsului, dar Gabi a prezentat examenul de admitere la liceu şi ultimele 2 zile am stat, practic, în instalaţiile şcolii. În plus, ieri a apărut o ameninţare de cutremur, toate instituţiile educative au fost evacuate, eu o căutam disperată pe Ana care lucrează în d.f.(capitala), în sfârşit, brusc mi-am dat seama cât de intens iubesc viaţa şi cât de des permit ca eu însămi sau cei din jur să-mi ştirbească plăcerea sau pasiunea de a trăi fiecare clipă la maxim. O înţeleg perfect pe Ileana, sper să nu-mi iei în nume de rău ceea ce urmează, dar tu te-ai schimbat enorm, probabil ca eşti satisfăcut cu această nouă identitate, rece, distantă, calculatoare, metalizată, adaptată la un soi de existenţă pe care sora ta, evident, nu şi-l doreşte în ciuda unei bunăstări externe la care, însă, nu toţi aspirăm. Este evident ca tu eşti perfect integrat în noua ta familie, dar asta nu înseamnă că Ileana e obligată să asume mărcile acestei apartenenţe. Cred că eu aş proceda la fel, mi se pare că atitudinea ei afectivă e valoroasă tocmai prin sinceritate şi deschidere. Asta nu înseamnă reducerea spaţiului destinat ţie în sufletul ei, pur şi simplu nu există coincidenţă între priorităţile ei şi ale tale. Spune-i că m-aş bucura enorm să o pot vedea, distanţa şi timpul nu efaşează, obligatoriu, anume părţi, importante, din trecutul oamenilor. Dacă Dumnezeu îmi permite să pot merge în România în 2008, o voi suna şi poate ne vedem. Sau… plăteşte-i un drum până aici, de unde poate pleca direct spre casă. M-ar încânta să o văd… toate cele bune, pe curând…”
„Lucrurile nu au nici o rezolvare”, a hotărât Ileana Ana.
George a întrebat-o dacă nu s-a gândit şi la faptul că atitudinea ei i-ar putea leza şi pe ei, la rândul lor? Ileana nu-l mai asculta. George a repetat de câteva ori numele Vacii Mu. (Vaca Mu este aceea făptură încăpăţânată care la orice spune „MU” – adică pe limba ei: „Nu, Nu, Nu!”)
Cu tot regretul, el a cerut liniei aeriene schimbarea datei de plecare pentru biletul Ilenei. Avea dinainte o persoană de nerecunoscut, departe de ceea ce îşi mai aducea aminte despre propria lui soră.
Ileana Ana privea pe fereastră spre Empire State şi Chrysler Buildings. Îşi pusese iarăşi pe nas vechii ochelari de citit.
Avionul a decolat de pe Aeroportul JKF la ora 17:45. Ileana Ana avea să ajungă în ţară după 11 ore de călătorie, cu o escală la Viena.