BARDUL DE LA BÂRCA      

“Jurăm din Revoluţie a face / Starea normală a unui vechi popor. / Jurăm pe Ceauşescu şi pe Pace, /  Pe netradusul nostru dor!…” Și activistul liric mai obliga poporul ca, într-un glas, să “Jurăm cu vocea primului bărbat / Că România fi-va România!” 

Din pagina dublă de la mijlocul revistei “Flacăra”, tipărite direct peste culorile steagului ţării, aceste versuri făceau parte dintr-un masiv şi imperativ manifest numit: “JURĂMÂNTUL NAŢIUNII”. Semna: Adrian Păunescu. Şi  ‘Jurământul naţiunii’ nu a rămas doar o sfârâitoare poezie pe-o hârtie. Ci a fost tradusă imediat în fapt. Cu mic, cu mare, membri de partid sau simpli cetăţeni din organizaţiile obşteşti, toată naţiunea a fost obligată se semneze Jurământul de credinţă până la sacrificiul suprem faţă de P.C.R. Faţă de Partidul, Ceauşescu, România! Ura!

 

“PĂMÂNTUL, DEOCAMDATĂ”                                                             

Adrian Păunescu a încetat din viaţă, la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti. Decesul a fost anunţat la ora 08:29, de către profesorul Şerban Brădişteanu, şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară: “Astăzi, 05.11.2010, la orele 07.15, inima maestrului Adrian Păunescu a încetat să mai bată. După nenumărate tentative de resuscitare, a trebuit să ne declarăm învinşi… şi maestrul a plecat dintre noi”. Avea 67 de ani, născut pe 20 iulie 1943. Internat în 26 octombrie, din cauza unei activităţi cardiace reduse la 10%, pe Păunescu l-ar mai fi salvat doar un transplant de inimă. Starea i s-a înrăutăţit însă până la a nu mai suporta vreo intervenţie chirurgicală, pe fondul unui diabet vechi de peste 10 ani şi al insuficienţei sale cardiace, renale, hepatice şi respiratorii. “Adrian Păunescu rămâne una din marile figuri ale culturii noastre. A intrat cu forţa în viaţa noastră culturală… a fost un poet militant, un om care s-a angajat în viaţa societăţii. El nu a fost un simplu cântăreţ de curte, cum au încercat unii să îl prezinte”, s-a arătat îndurerat Ion Iliescu. Regretat fotogenic mai mult de politicieni, de cenacliştii “Flăcării” şi de nostalgicii generaţiei în blugi, decât de scriitori, Păunescu ar mai fi avut o singură pretenţie ca epitaf: “Să-mi scrieţi pe cruce doar atât: că am promovat adevăratele valori”.

 

REVOLUŢIA CULTURALĂ 

De la cel mai înalt nivel, pe baza “Tezelor din iulie” – 1971, s-a pornit la desăvârşirea Revoluţiei Culturale, după modelul copiat de la chinezii maoişti şi de la coreenii de nord. Românii s-au trezit antrenaţi într-o reţea de manifestări propagandistice fără precedent. Cuvântările lui Ceauşescu s-au îndesit, s-au tot lungit, printre marşuri, printre strigături lozincarde şi aplauze isterice, toate imprimate pe bandă şi date la maximum în difuzoare, când oratorul îşi ridica glasul până-l lovea răguşeala. Mulţi îl deplângeau că are cancer în gât şi zilele îi sunt numărate. Regizorii de film s-au înghesuit la realizarea unei epopei naţionale pe celuloid, punându-i pe Burebista, pe Decebal, pe Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul să tragă şi ei pe ecrane late câte o cuvântare ceauşizată. Sportivilor li se rezervase “Daciada” sub exemplul Nadiei Comăneci. Parăzile oamenilor muncii şi cele militare se împleteau cu spectacolele omagiale. Urmărind să câştige nici mai mult, nici mai puţin decât Premiul Nobel pentru Pace, Ceauşescu a iniţiat un An al Păcii, încheiat printr-un marş la care s-a poruncit a participa toată suflarea. Artiştii profesionişti au fost obligaţi să se încadreze alături de cei amatori în cea mai amplă manifestare a Epocii de Aur: Festivalul “Cântarea României”. De dimineaţă până-n noapte, nu se auzea decât: “Trăiască Ceauşescu! Trăiască România! Trăiască tot ce-avem mai scump pe-acest pământ!” Şi-n toată această paranoidă propagandistică, din 1973, a apărut şi Cenaclul Flacăra, condus de poetul Adrian Păunescu – un tânăr lup. Slăvirea deşănţată a conducătorului şi patriotismul exacerbat se amestecau prin muzică folk / rock cu iluzia libertăţii de exprimare şi cu emanciparea sexuală în miez de noapte comunistă. Dacă toate celelalte manifestaţiuni se ‘dădeau pe gratis’, la cenaclu se plătea bilet: 25 de lei. Intrarea la un film: 4 lei. O franzelă mare: 3,20 lei. A fost singurul caz de randament aşa-zis artistic socialist. Efectiv, încasările umpleau saci de bani. Lui Păunescu, cenacliştii îi spuneau: boss. Spectacolele erau preluate de televiziune şi radioul îi programa lui Păunescu o emisiune zilnică, la ora 21: VALORI ALE MUZICII TINERE. Bardul de la Bârca devenise mai mult decât o vedetă. Era acceptat ca un simbol al timpului, reprezenta un BRAND. A întrebat-o odată pe Anda Călugăreanu: ce simte când cântă englezeşte? Anda i-a răspuns: Simt acelaşi lucru pe care îl simţiţi şi dumneavoastră, când vă urcaţi în Mercedes. Şi Anda n-a mai apărut de-atunci pe la Cenaclu.

 

UN SECRET NUMIT MIHAELA

Umilit, somat, porcăit, scuipat în obraz, Păunescu nu s-a dezis niciodată de Ceauşescu. Poate chiar a crezut sincer în geniul acestuia, în menirea lui carpato-dunăreană. Şi Dej şi-a avut Jebelenii şi Beniucii lui, nici ăştia nu s-au dezis de şeful lor suprem. Umbla vorba prin anii de glorie ai Păunescului că el divorţase de prima soţie, Constanţa Buzea, motivând la proces că aceasta nu-i dădea voie să-i închine ode dictatorului. Cum să te dedici trup şi suflet unui regim care îţi aruncase tatăl 15 ani în puşcărie politică, pentru ‘activităţi anti-comuniste’, ca membru al Partidului Liberal, şi te împiedicase câţiva ani să te înscrii la facultate, pe motiv de ‘dosar nesănătos’?

La numai 30 de ani, lui Păunescu i s-a dat conducerea revistei Flacăra. În acelaşi an, în 17 septembrie 1973 înfiinţează Cenaclul Flacăra. Cu “Poezii de până azi”, atinge consacrarea literară. Apărută în 1978, această antologie a stabilit un record mondial de tiraj: 155.000 de exemplare. Tipărită în cunoscuta colecţie “Biblioteca pentru toţi”, beneficia de o prefaţă a lui Eugen Barbu şi o postfaţă de Şerban Cioculescu. Barbu îl ridica pe autor doar până la valoarea lui Goga. “Sunt Poet ce-nvinge, armonie a sălbăticiei spontane, / Mă simt ca o ţeavă de tun pregătită-ntre două icoane” – se megalomaniza Păunescu în poezia “Eu, cel care vă irită”. Şi multe tunuri ne-a mai tras el dintre cele două icoane ale sale: Elena şi Nicolae Ceauşescu, savanta de renume mondial şi cel mai iubit fiu al poporului. Nişte ‘analfabeţi’, s-a supărat bardul!

Foarte puţini sunt aceia care mai ştiu ce rol a jucat în ascensiunea fulminantă a lui Păunescu, fiica lui Marin Ceauşescu, fratele mai mare al dictatorului, cel ‘sinucis’ la revoluţie în beciul Ambasadei din Viena. Mihaela Ceauşescu se măritase cu arhitectul Andrei, vărul bun al lui Adrian. Cei doi semănau foarte bine între ei, şi fizic, şi la apucături. Astăzi, ies la iveală multe amănunte din viaţa ascunsă a bardului modelator. Grefieră la Secţia a 2-a Penală a Tribunalului Bucureşti, Andreea-Mihaela Bîrlea pretinde că ar fi fiica lui Păunescu şi i-a dat în judecată familia pentru a-şi primi partea cuvenită din avere. Despre un copil nelegitim al soţului ei, scrie şi Constanţa Buzea: “Fetele – cópii identice ale Ioanei mele. Eu năşteam în iunie, ea, în septembrie. Adrian reuşise performanţa de a trăi liniştit, pendulând fără istov între două femei însărcinate, una mai naivă decât alta, nevasta şi amanta, alăptându-i pruncii dolofani…” Chiar poetardatul iubăreţ recunoaşte în cartea sa “Generaţia ’60”, că atât el, cât şi Nichita Stănescu, au trăit în acelaşi timp cu Rodica Bîrlea, mama Andreei… Frăţeşte, cu ardoare de lupi tineri înfierbântați, Adrian şi Nichita şi-au împărţit şi femeile, şi băutura, şi gloria. După ce-şi destupa obişnuita sticlă de whiskey, la fiece început de cenaclu, bardul moraliza în lumina idealurilor socialiste, ameninţate de foame şi frig sistematizat, o întreagă ‘generaţie în blugi’ americani. Nici nu-i de mirare că pe această galerie păunescizată abia se mai ţin azi pantalonii. Peste ea, peste avântul ei folkist, au năvălit iar gerul şi înfometarea. Ca elitişti ai falimentului cultural, Păuneştioţii mitocăniei sale se joacă în continuare cu mintea noastră şi nu găsesc nici o vină în ticăloşia noilor dictatori. Pentru că retorica populistă înflăcărează oricând emoţiile cu tot soiul de impulsuri libertariene. Ajustarea visului public şi reeducarea sentimentală acceptă toate distracțiile mocirlei politice. Şi instituţiile ne alienează. În loc să ne apere, ele ne nimicesc. Blocajul devine definiţia progresului negativ. Cu cât se schimbă lucrurile, cu atât rămân mai la fel. Toate statele mici, de la periferia europeană, sunt insolvente. Oimea neagă controlul ei de către interesele speciale. Fondul Monetar consideră că revenirea noastră va fi mult întârziată de recentele măsuri ale autorității fiscale, de impactul inundaţiilor severe asupra producţiei agricole şi de recenta cădere a încrederii consumatorului şi a sentimentului economic. Criza de regim se acutizează. Disfuncţionalitatea statului se vede şi cu ochiul liber. Reducerea cu 25% a salariilor publice şi cu 15% a beneficiilor sociale au dus la scăderea accentuată a cheltuielilor populaţiei şi, deci, vor reduce drastic orice speranţă a relansării economice. Explozia inflaţionistă stă gata să se declanşeze la scară globală. Legile statului de drept s-au înecat în corupţie, incompetenţă şi iresponsabilitate. Abilitatea menţinerii echilibrelor între valori contradictorii ar fi o tărie suficientă cu care să distingem puterea civilizaţiilor vestice, bazate pe libertate, egalitate, drepturi umane, ştiinţă şi cultură, natură şi artă. Pierderea acestor echilibre se termină totdeauna tragic. Schimbările se impun atunci a fi şi mai radicale. Iar pretinsa noastră elită se zbate sibilin în incapacitatea de a înţelege ce se întâmplă de fapt în jurul ei. 

 

ULTRASENTIMENTE ŞI DIZGRAŢIE  

Aşadar, Adrian Păunescu s-a putut considera ca parte a familiei prezidenţiale, prin alianţă. Serviciul propagandistic de excepţie şi sacii de bani ai încasărilor au întărit considerabil acest grad de rudenie, mai ales în ceea ce-l privea pe Nicu Ceauşescu, prinţişorul cu pretenții. La Craiova, la îndemnul bardului, un stadion arhiplin a scandat: Nicuşor, viitor conducător! Ca prim-secretar utecist, acesta se îngrijea direct de Cenaclu. Când un secretar nu i-a permis să se desfăşoare în localitatea de care răspundea, nenorocitul a zburat imediat din post.                                                 După 12 ani de eficientizare delirantă a instrumentelor de propagandă comunistă şi manipulare ordinară, Păunescu a devenit incomod. În iulie 1985, i s-a luat şefia revistei Flacăra. “Arhitectul” cultului personalităţii lui Ceauşescu şi-a lăsat barbă de haiduc şi a început să se ascundă prin codrii patriei. Cum aşa? Nu era el cel mai “indispensabil şi cel mai puternic în ierarhia propagandei comuniste”? Cum să văduveşti Istoria Comunismului Românesc de unul dintre cei mai îndrăciţi complici la consolidarea dictaturii personale a lui Pingelică din Scorniceşti?        
Căderea sa bruscă nu s-a datorat numai accidentului, soldat cu morţi şi răniţi, de pe Stadionul Petrolul din Ploieşti, din noaptea furtunoasă de 16 iunie 1985. Ci şi divorţului Mihaelei de Andrei, vărul căruia Adrian i-a datorat atât de mult.

“Adrian Păunescu nu este doar geniul poetic şi maestrul pe care cu toţii începem să-l recunoaştem, acum, când el nu mai este. El a fost şi un mare militant. Fiind o dimensiune controversată, poate că nu a fost apreciat. Am face un act de mare dreptate recitindu-i opera, ce a scris înainte de ’89, dar şi dupa ’89…”, s-a extaziat cucernic, printre superlative ale conjuncturii, preşedintele Consiliului Naţional al PSD, Adrian Năstase. Ce coincidenţă, tot un Adrian! Tot unul împăunescuit prin aroganţe. Şi tot o ‘dimensiune controversată’, care nu are cum să fie apreciată tocmai din această cauză. Există un Complex Păunescu, fără îndoială. Cu numai o zi înainte de înmormântarea ‘geniului, maestrului şi marelui militant’, Năstase cerea Guvernului să coboare steagurile-n bernă: “Ar fi extrem de important ca mâine să se declare o zi de doliu naţional. Un astfel de gest, aşa cum s-a întâmplat atunci când a plecat dintre noi Patriarhul Teoctist, ar fi unul care ar arăta solidaritate într-o perioadă atât de grea”.

 

REZERVAŢIA DE PĂUNI                                                                                              

Pe când în alte timpuri se aniversa Marea Revoluţie Bolşevică din Octombrie în 7 noiembrie, duminică, la ora 16:15, în Cimitirul Bellu, au răsunat acordurile funebre ale fanfarei militare. Soldaţii regimentului de onoare au purtat pe umeri sicriul lui Păunescu. Preoţii s-au rugat în sobor pentru poet, cu evlavia meritată de un adevărat comunist, recreştinat oareşcum după sancţionarea lui ca membru PCR prin vot de blam cu avertisment, în toamna lui 1985. Onorurile militare i s-au cuvenit conform drepturilor ce revin unui Cavaler al Stelei României. În iulie 2003, Iliescu l-a decorat pe Păunescu cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler. Academicienii l-au onorat şi ei la împlinirea a 67 de ani, cu “Meritul academic” pentru creaţia literară şi pentru susţinerea proiectelor lor academice. Să nu uităm şi că Păunescu a fost candidatul Partidului Socialist al Muncii, condus de Ilie Verdeţ, la prezidenţialele din 1996. A adunat 0,69% din voturi, ca expresie a popularităţii sale în acel moment. Chiar şi Băsescu a trecut pe la catafalcul poetului, îmbrăcat în pulovăr bleu şi cu un buchet de flori în mână. “Nu poţi să vii şi să spui că te întâlneşti pe planul poeziei cu un om care a fost poetul-lacheu al unui preşedinte care a făcut crime la adresa poporului român”, l-a criticat Liiceanu pe Băsescu, riscând reactivarea sintagmei filozof-lacheu! Sau elitist-liichelist în slujba măgăriei sale.

 

“NEMURITOR LA ZIDUL MORŢII”                                                                          

“Am primit cu tristeţe vestea plecării dintre noi a poetului Adrian Păunescu. Prin întreaga sa activitate literară, poetul Adrian Păunescu rămâne în amintirea celor care l-au apreciat pentru măiestria creaţiei sale, pentru pledoaria sa constantă pentru valorile naţionale şi pentru generozitatea cu care a promovat generaţii de tineri poeţi şi artişti în cadrul cenaclului „Flacăra”. În aceste momente de tristeţe doresc să transmit familiei, colegilor şi tuturor celor apropiaţi sincere condoleanţe. Dumnezeu să-l odihnească!” – s-a spus în Mesajul de condoleanţe din partea preşedintelui României, Traian Băsescu, transmis vineri, 05 noiembrie a.c., în ziua declarării decesului. E vorba de o tristeţe cotroceniană, desigur, una sincer întoarsă din condei. Fiindcă acelaşi site conţine şi condamnarea fără echivoc a bardului, cuprinsă în RAPORTUL FINAL AL COMISIEI PREZIDENŢIALE PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA – Bucureşti, 2006. Cum îşi mai explică preşedintele tristeţea? L-a graţiat el pe Păunescu, ‘ostaşul cinstit până la moarte’ al Ceauşescului? L-a iertat el pe versificatorul de curte al ‘geniului izbăvitor’ , al purtătorului de ‘scântei divine’, al celui ‘nutrit din geniul poporului’, “eroul sublim şi unica salvare’? A ordonat imediat Băsescu modificarea acuzaţiilor grave din raport? Nu. Stigmatizarea rămâne intactă, grea ca plumbul: “Cenaclul a început în curând să semene, prin rânduială şi gestică, cu savârşirea unui ritual: modelul religios pare a fi indispensabil propagandei totalitare când vrea să aibă succes. Poetul nu uita, însă, niciodată, să amintească tuturor celor încântaţi de ce văd şi de ce simt că datorează Conducatorului suprem supunere şi iubire, căci numai El le poate asigura, în vremurile acelea tulburi şi în colţul acesta de lume, liniştea şi stabilitatea. Nimeni nu a făcut un mai mare serviciu propagandei şi regimului lui Ceauşescu. Acest scriitor, prin acţiunile lui, a prelungit existenţa comunismului naţionalist-ceauşist, precizându-i, cristalizându-i şi întrupându-i doctrina”.

 

NAŢIONALISM, IZOLAŢIONISM ŞI BOMBASTICISM                                          

Condus de Adrian Păunescu, Cenaclul Flacăra al Tineretului Revoluţionar se bătea cu toţi duşmanii, mai mult sau mai puţin inventaţi: “Jurăm credinţă luptei, oricât ar fi de grea / Jurăm ca pentru ţară şi viaţa ne-o vom da / Jurăm să nu ne mintă nici clipa, nici vecia / Trăiască libertatea, Trăiască România”. În realitate, cenaclul servea singura revoluţie ce i se repartizase, cea culturală, a cultului personalităţii. Ingineriile sociale exaltau euforia patriotică. Falsa independenţă cultiva pretenţii de înstăpânire partinică asupra destinelor ţării: “De ne înfruntă munţii, cu munţii ne vom bate!” Şi Bardul de la Bârca se transformase într-un instrument ultraeficient de manipulare în plină criză generalizată a lagărului socialist. “Am fost în Statele Unite ale Americii şi… m-am întors” – declara tânărul Păunescu la televizor. A învăţat foarte multe acolo, din fenomenul Woodstock Festival şi din industria halucinaţiei. RAPORTUL îl plasează pe unul din locurile centrale ale capitolului: “Etapa naţionalismului comunist şi a izolaţionismului ceauşist”. Identitatea naţională nu garanta şi accesul la libertate. Programele partidului stabileau că “presa şi radioteleviziunea trebuie să promoveze neabătut, permanent, concepţia înaintată a partidului despre lume şi viaţă, să combată cu fermitate concepţiile străine, idealiste, retrograde, să răspândească cunoştinţele ştiinţifice despre natură şi societate…” Re-îndoctrinarea ideologică exploata la maximum ‘miturile patriei primejduite de comploturi malefice’. Aparatul diversionist al puterii implanta în poezia patriotică o prioritară slăvire a conducătorului: “Cel ce se substituise partidului şi se identificase cu ţara aceea jinduită, binecuvântată, demnă de toate superlativele imaginabile, şi-a găsit un instrument excepţional de fortificare a puterii în persoana lui Adrian Păunescu, poet relativ tânăr, de un talent incontestabil şi care, la prima vedere, nu se număra printre cei uşor de manevrat. Pentru că şi-a dorit ca poezia lui să mişte sufletele şi să agite mulţimile, acest poet a recurs, cu sau fără ştiinţă, la o bună parte din vicleniile stilistice ale poeziei agitatorice a primilor ani de comunism. El a apelat constant la fondul primitiv emoţional al cititorilor, la şantajul sentimental, la setul infailibil de trucuri lacrimogene, ferindu-se însă să dea poeziei sensul negator şi înverşunarea anilor 1950. Adrian Păunescu a reuşit – cu argumente pe care le bănuim – să obţină aprobarea clanului Ceauşescu pentru ca cenaclul revistei „Flacăra” să se transforme într-o manifestare grandioasă şi, mai apoi, într-un spectacol itinerant (televizat), cu zeci de recitatori, interpreţi, cântăreţi, mişcându-se, toţi, fără şovăire, la comandă, ca vrăjiţi de bagheta lui magică. La rândul lor, tinerii spectatori cărora li se adresa – în săli, în pieţe sau pe stadioane – intrau într-un soi de bizară frenezie. Li se părea că, faţă de atmosfera sumbră în care erau obişnuiţi să trăiască, participă la un eveniment epocal, la un moment astral”. Cenaclul oferea patetism contra disperare şi reţeta de a trăi în mod comunist contra înăbuşirii oricărui alt tip de ‘răzvrătire’ decât cel cenaclist. Comutarea ţintei ideologice spre cea artistică lăsa impresia unei supravieţuiri minimale într-un regim din ce în ce mai de nesuportat. Raportul mai adaugă şi că: “În schimbul serviciului făcut conducătorului, Adrian Păunescu – un nume pe buzele tuturor – a devenit indispensabil şi puternic în ierarhia propagandei, slobod să înfăptuiască, să îndrepte erori, să facă numeroase fapte bune, să acţioneze peste limitele ştiute. A fost citit cu pasiune, versurile lui i-au fost recitate şi cântate cu vehemenţă, cum nu ştim să fi fost vreodată recitaţi şi cântaţi poeţii neamului. Dar nu putem uita că a atras într-o cursă propagandistică sufletele candide ale adolescenţilor, izbutind să deverseze energiile lor explozive în numele supravieţuirii unui regim odios. Din perspectiva dăinuirii acestuia, se poate spune că interzicerea Cenaclului Flacăra – la insistenţa unor membri ai clanului care au profitat de moartea unor tineri în timpul ‘reprezentaţiei’ – a fost cea mai mare eroare tactică a Secţiei de Propagandă a partidului”.

 

“MESERIE MIZERABILĂ, SUFLETUL”                                                                 

La ceremonia funerară, televiziunea a selectat declaraţii în care Păunescu era comparat cu Eminescu. Asemuirile cu Deşliu, Jebeleanu sau Beniuc ar fi fost mult mai decente. Dacă l-am crede pe Eugen Barbu, prefaţator al volumului păunescian din 1978 – “Poezii de până azi”, hai să zicem că Păunescu ar fi şi un al doilea Goga al nostru, fără să fi ajuns ca acesta prim-ministru pentru 44 de zile sau academician. Dar să nu uităm nici că lui Octavian Goga, acestui mare “Poet al Pătimirii Noastre”, acestui “must care fierbe“, acestui ilustru “animator al marelui ideal”… i se mai spunea şi “Mucea de la Ciucea”.    

***  Acest text a apărut în 2 numere din NEW YORK MAGAZIN cu 10 ani în urmă: 17 noiembrie 2010 – Nr 695 și 24 noiembrie 2010 – Nr. 696