STALIN VOIA SĂ F…!

De 64 de ani, printre documente recent scoase la iveală din arhive, sărbătoresc liric Măreața Moarte a lui Stalin, cu un pahar de vin roșu, georgian, pe muzica lui Ceaikovski, musai cea din „Lacul lebedelor”. Conducând genial, genocidal, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice între 1922 și 1953, Iosif Vissarionovici Stalin a murit oficial în 5 martie, la 73 de ani,  fără să afle cum i s-a mai călit oțelul… viril.

În Loja Centrală a Teatrului Balșoi, drapată în purpură și decorată-n aur țarist, înaltă cât 3 ranguri de loji, stau emoționat istoric între I. V. Stalin și Pablo Neruda. Selectat strict pe bază de dosar, publicul a ovaționat îndelung apariția fulminantă a celui mai mare conducător al lumii, întârziind începerea spectacolului de gală cu o jumătate de oră. Aplauze furtunoase! Printre Stelele lui Balșoi, generalissimul strălucește cu o și mai tare intensitate. De pe coperta Revistei TIME, americanii l-au lansat încă din 1939 ca MAN OF THE YEAR. Asta da vedetă internațională, mai puternică, mai vie decât cele de la Hollywood. Stalin, Stalin, superstar! Campion la metrajul de celuloid! Oye, oye, doroghie tavarisci! „O, tu, Soare, Soare, reflectat de milioanele noastre de inimi arzând…!” – cântă poetul extaziat, cu vodka patriei lui Pușkin pe limba lingătoare de-un cot.

În 1938, OMUL ANULUI  fusese Hitler, tot în TIME. Lui Stalin, îi place la nebunie „LACUL LEBEDELOR”. Poate că-i aduce aminte de balta lui cu rațe, de-acasă, unde el, Ioseb Besarionis Dze Jugashvili, zis Soso, într-o barcă, legănat, în culmea extazului, a simțit pentru prima dată ce înseamnă a fi cu adevărat bărbat.. prin propriile posibilități. El vine la acest balet cu multe lebede vrăjite ori de câte ori vrea să-și revigoreze libidoul imperativ, pe măsura setei sale ideologice, deplin revoluționată. Iubirea bolşevică l-a copleșit emoţional și orice alte tentații sentimentale nici nu i se mai comparau cu satisfacțiile marxism-leniniste în derulare. Pablo l-a intuit bine, cu pasionalul său simț latinoamerican.

Chileanul de excepție este la Moskova din decembrie. Îi place aici, mai ales că Stalin personal l-a numit membru al prestigiosului juriu ce acordă Premiul Internațional pentru Pace. Pablo este de stânga, membru al Partidului Comunist din Chile încă din 1945. După 3 ani, comuniștii lui au trecut în ilegalitate și poetul înflăcărat a fugit călare din țară. Abia în 1952, a revenit, după revocarea ordinului de arestare, emis împotriva sa. Peste câteva zile, la 22 ianuarie, se va reîntoarce iar printre ai lui, puternic impresionat și de această dată de realismul miracolului sovietic, biruitor, atât la orașe, cât și la sate. Va organiza Congresul Continental al Culturii, ce se va deschide în aprilie, la Santiago de Chile. În 20 decembrie al acestui an – 1953, i se va înmâna „Premiul Stalin pentru Pace”, alăturat Premiului Internațional Lenin “Pentru întărirea păcii între popoare”.

I.V. Stalin ține foarte mult la Pablo, pentru că în 30 septembrie 1942 și-a citit „Cântecul de dragoste pentru Stalingrad”…dar și pentru că, în calitate de consul la Ciudad de Mexico, l-a ajutat să scape de vechiul său rival Troțki, asasinat în casa acestuia din Coyoacán, în 1940, cu toporul. Ba cu un spărgător de gheață, cu lama scurtată! Brațul lung al epurării capitale, l-a aruncat pe indezirabil în “râul de sânge” ce desparte totuși ferocitatea stalinistă de cea leninistă. Să se sature odată de „complot antisovietic”, de „revoluții permanente” și de a tot blama totalitarismul instaurat, al progresului politic, cu un socialism ce strivește crunt democrația!

„I laid my raincoat on the table in such a way as to be able to remove the ice axe which was in the pocket. I decided not to miss the wonderful opportunity that presented itself. The moment Trotsky began reading the article, he gave me my chance; I took out the ice axe from the raincoat, gripped it in my hand and, with my eyes closed, dealt him a terrible blow on the head…” – a recunoscut la proces Ramón Mercader, asasinul.

Cred că exact la asta medita și genialul conducător sovietic când s-a ridicat din fotoliu, aproape de sfârșitul primului act. Ne-a făcut semn să stăm liniștiți și a ieșit febril din lojă. Pablo scrie de zor, direct pe caietul de sală, și, din când în când, îmi arată versurile sale, desigur, încă neprelucrate:

„Acum / și mereu / mereu / Lecția Stalinistă ne obligă ferm  / demn / să fim bărbați  / virili / sfredelitori // să învățăm asta temeinic / repede / perseverent / dezlănțuit / chiar de la El / oțelitul Stalin / învăluit / monumental / în sinceritatea lui / concret de clară / exemplară / fiindcă / în Stalin / cadența / providența / oțelul / au adunat toată maturitatea / prevăzătoare / înțeleaptă / a omului / a popoarelor / a lumii întregi // Deci / să fim staliniști / acum / mereu / clar / sfredelitor / convinși / de ne-nvins…” 

Pablo îmi recită șoptit și din forma inițială a mai vechilor lui poeme, cu atât mai valoroase cu cât n-au trecut încă pe la tipar: „…o, tu, întrupare a victoriei / cu pulpele albe / cu pubis aurit /// speranța mea din zori / de truditor sălbatic / te străpunge /  roditor / să ne răsară pruncul / bălai / din adâncul fecund / al baricadei…” 

Pablo știe că „gigantului viril” îi place mult poezia, că și el a scris ode dedicate naturii și eroilor clasei muncitoare, care au învins țarismul ostil, odios. Lupta-i dură, de durată. Dușmanul nu doarme, răsare din întuneric, ne stinge chiar și lumina speranței stelare. Sartre spune că omul dintre noi, chiar și-n lanțuri, e liber nevoie mare, dar că el singur renunță la drepturi prin convingere. Alege deliberat, ajutat de toți cei ce-i vor numai binele! Voința asta elastică, de eliberare personală, tot iscă însă câte un conflict, la forțarea delicată a integrării individului în lagărul ideal al unirii tuturor libertăților noastre fizice, mărunte. Doctrina stalinistă rezolvă genial problema, dilema, fiindcă ea are argumente forte, are soliditate, mai ales când se referă la teroarea aceea necesară unei consolidări de tip socialist, numai în folosul gloatei noastre muncitoare, uneori atotbiruitoare. Și-n cartea lui – „Duhul lui Stalin”, existențialistul Sartre decantează un așa-zis ”stalinism metafizic” ce-l pândește pervers pe orice partid revolut, când utilizează teroarea decisivă împotriva inamicilor, dar și în propriile sale rânduri. Gorki credea că o revoluție trebuie să izbucnească doar ca expresie a unei creativități, a luptei firești pentru frăție și progres. Eliberarea instinctuală din sclavie e numai o revoltă a urii, incapabilă să schimbe ceva în mai bine. Revoluțiile nu sunt niște izbucniri ale „instinctelor zoologice”! Când creatorul realismului socialist a devenit unul din primii milionari staliniști, a trecut la lichidarea chiaburilor în Pravda: „Dacă inamicul nu se predă, el trebuie exterminat”.

LECȚIA LUI I. V. STALIN: Cum să-i omori pe toți /// Lecția I: Cum se omoară / mai întâi / 1 om // Lecția II: Cum se omoară / apoi / 2 oameni // Lecția III: Cum se omoară 3 oameni… // Lecția X: Cum se omoară 10 oameni // Lecția XXX: Cum se omoară 30 de oameni // Lecția C: Cum se omoară 100 de oameni // Lecția D: Cum se omoară 500 de oameni // Lecția M: Cum se omoară 1.000 de oameni… /// Lecțiile lui Stalin continuă până la MMMCMXCIX : Cum se omoară / laolaltă / 3.999 de oameni /// „Moartea unui om e o tragedie / moartea a milioane de oameni e / doar / o statistică” / așa / i-a dat Stalin / ultima lecție / lui Churchill /  în timpul Conferinței de la Ialta / 1945.

Stalin întârzie. Conducerea lui Balșoi a tot prelungit pauzele dintre actele baletului. Ca să nu ne plictisim, am fost invitați într-un salon special, cu un bufet plin de băuturi unionale, gustări apetisante… și șampanie, și caviar. În această zi, mărețul Stalin primise concluziile Anchetei în cazul doctorilor complotiști. El îl desemnase la șefia cercetărilor previzibile pe M.D. Riumin, cel mai dur specialist al interogatoriilor devastatoare (la sfârșitul lui 1951, colonelul Riumin devenise ministru adjunct al securității de stat). A obținut tot ceea ce i se ordonase urgent: majoritatea medicilor și-au recunoscut crimele. Sigur, temutul anchetator a folosit cea mai cumplită tortură, cu care, de altfel, și blajinul Sartre cam e de acord, dacă ajută la temeinicia socialismului, în beneficiul muncitorimii metafizicizate, în veci atotînvingătoare opțional. Ce-a aflat mai îngrozitor, Riumin a păstrat numai pentru sine. Câțiva dintre așa-zișii „medici complotiști” recunoscuseră că însuși Stalin îi obligase să lichideze discret mulți dintre liderii rivali. Dar cea mai periculoasă mărturie a doctorilor i-a dezvăluit lui Riumin neputința tot mai persistentă a Omnipotentului Stalinissim de a se mai bucura normal, cât de cât sexual. Stalin voia să mai fută… și își obliga specialiștii să inventeze ceva nou pentru satisfacția sa, să-i perfecționeze acțiunea afrodiziacelor. Astea explică și interesul lui deosebit pentru unele performanțe în biologia fortifiantă, cea lovită adesea catastrofal de consecințe incalculabile. Așa a acaparat genetica oficială Trofim Lisenko, un escroc de duzină, asemănat pe nemerit academic cu Darwin.

Când Pablo mi-a mai arătat versurile lui porno-brute, l-am întrebat ce înseamnă „Lecția stalinistă a bărbăției”? Dacă bătrânul cocoș va considera că asta-i o bătaie de joc la adresa potenței sale, chiar alambicată licențios, vai de tine, Pablo, vei simți pe pielea ta ce înseamnă să fii un stalinist dizgrațiat! Te va îmbăta încet şi, după aceea, se va convinge de tot ce numai bănuiește deocamdată. Nu-i place să se înșele printre orgoliile senectuții. E foarte curios și cunoaște bine oamenii. Iar adevărul lor intim îl decepționează constant, ce plictisitor!  Chiar și pentru el, obişnuit cu singurătatea tinereții dintre zidurile închisorii. Remușcarea sa se cheamă și Henrik Yagoda, cel implicat în asasinările lui Gorki şi a fiului acestuia. Ca-n dragoste! Când energia iubirii se scurge într-un „complot împotriva puterii sovietice”, din care mai făceau parte Buharin, Rîkov și Kirov. Stalin a condus el însuși marșul funerar prin Piața Roșie și a depus cenușa marelui dispărut în zidul Kremlinului, aproape de Mausoleul lui Lenin.

În seara asta, când noi stăm în loja oficială și ne uităm fermecați la grația lebedelor, Stalin a ieșit din teatru și a dat o fugă până în vecinătate, la închisoarea Lubianka. Statisticile i-au arătat că în Rusia Sovietică, la fel ca în cea țaristă, oamenii nu se pricep nici măcar să-și împuște în mod demn confrații. Conform dovezilor, carența asta se petrece și în subsolurile CEKA, și la Ekaterinburg, și-n buncărul Marelui Stat Major… Așa că, în această seară, la Lubianka, Stalin a împușcat cu demnitate fraternă, direct în sexul lor inadmisibil de vinovat, 7 „sobotoare din rândul muncitoarelor medicale complotiste” – în cadrul unei ceremonii selecte, numită de el cu intenții fenomenologice: „execuție erotică”. A mai justificat încă o dată importanța existenței libidinale, cu tot caracterul ei expansiv, decisiv. Și, descărcat de întreaga ură cu care îi iubește pe toți, s-a întors ușurat pentru ultima scenă din „LACUL LEBEDELOR”. Însoțit de o soră de caritate, Stalin i-a arătat balerina cea mai frumoasă din ansamblu, deși părea puțin cam durdulie, și i-a ordonat s-o ia cu mașina așa cum era ea îmbrăcată, pe scenă.

După lăsarea cortinei, ne-am aliniat pentru rămas bun. Marele conducător al URSS trece pe lângă mine, pe lângă Pablo și alți câțiva, dă mâna cu ceilalți și pleacă. Încep să tremur de frică, gânduri negre mă apasă, intrarea în grații, căderea prin dizgrație… dar Pablo mă ia de braț, mă scoate pe la ieșirea rezervată ștabilor și mă urcă într-una din limuzinele oficiale, spunând: „Dacă n-a dat mâna cu noi, nu și-a luat rămas bun. Deci, rămânem invitații lui undeva, la vreo recepție restrânsă, mai nocturnă decât prevede protocolul!”

Genialissimul generalissim nu se atinge de mâncare. Își mângâie gânditor mustața și ne ascultă, privind printre gene. Dintr-o sticlă de vin roșu, georgian, numai al lui, și-a umplut de două ori paharul. A treia oară ar fi însemnat excepția. Se ridică, ne face semn ferm să ne continuăm masa și-n lipsa lui. Pablo știe de acest obicei foarte bărbătesc și surâde pofticios la gândul că, nu departe de noi, geniul și lebăda se contopesc voluptuos, își topesc dezolările în senzual și dăruire pasională, pe superba muzică a lui Ceaikovski, dominată de cumplita temă a destinului…

Oficial, decesul lui I. V. Stalin a survenit în urma unei masive hemoragii cerebrale. Neoficial, a survenit otrava. Pe cât de tare „stalin” înseamnă „omul de oțel” în limba rusă, pe atât de convins sunt eu că acest uriaș părinte al popoarelor, de numai 1 metru și jumătate înălțime, a fost omorât tandru și mistuitor de o… lebădă neagră.

Ca să-și justifice epurările criminale, declanșate masiv în urma hotărârilor Congresului XIX al PCUS, I. V. Stalin îi mărturisea lui Hrușciov: „Sunt terminat! Nu mai am deloc încredere în nimeni! Nici măcar în mine!”  Pe 13 ianuarie 1952, „PRAVDA” a descoperit „Spioni și asasini sub masca de medici titrați” și denunța „complotul halatelor albe”. Acuzați de otrăvirea unor lideri sovietici, medicii-sabotori ai Kremlinului au fost arestați. Atunci, cine să-l mai fi otrăvit pe Stalin cu warfarină? Chiar să fi recurs restul decimat al elitei complotiste la banala otravă pentru șoareci? Comunicatul din 4 martie stabilea doct: „Stalin a fost grav bolnav, mai ales din cauza anilor dramatici ai Celui de-al Doilea Război Mondial”. O moarte eroică! Adânc înduioșător! URSS plutea pe mări de lacrimi!

Întocmit după o baie a lui Stalin, un raport medical constata la el o tensiune de 13,8 cu 7,5 și un puls de 68. Era zdravăn conducătorul, încă oțelit. „Stalin a suferit o comoție cerebrală, în apartamentul său din Moskova, în noaptea de 2 martie…” se mai comunica tot în 4 martie de la Kremlin. Altă minciună țesută cu ață albă. Încă de vineri, Stalin plecase din Moskova, la vila lui din afara capitalei. Chiar dacă i s-a aplicat un tratament specific în caz de otrăvire, cu carbogen, el tot a intrat în comă profundă. La ora 21:40 medicii i-au mai făcut o respirație artificială. La 21:50 s-a consemnat decesul. Câteva buletine medicale zilnice păstrează numele Moiseievei. Iscălitura ei confirmă administrarea de calciu glucomat, deși, lui Stalin, nu i se prescrisese niciodată așa ceva, nici injectarea cu camfor și adrenalină, strict interzise unuia cu simptomele lui. Ciudat, pe directorul Laboratorului de Toxicologie îl chema Grigori Moiseievici Maironovski. Numita Moiseieva și prof. Moiseievici au dispărut fără urme.

…teroarea atinge sublimul / la inversarea iubirii / fizice //  torționarul își iubește victima / cu o pasiune letală // victima își iubește torționarul / până la moarte // nimic / împotriva celuilalt // reciprocitate / cooperare // altfel / teroarea politică / se dovedeşte a fi / total / neproductivă…

Genialissimului generalissim, îi plăceau chefurile prelungi, sub clar de lună. Ca să-și cunoască toți prietenii, când li se dezlega limba. Dormea din plin ziua următoare, liniștit că tovarășii săi de petrecere rămâneau treji, vigilenți, conducând țara cu mână de fier, după cum el însuși i-a învățat. Pentru 1 martie, a pus de un dineu nupțial, alături de ministrul de interne, Lavrenti Beria, și de viitorii săi premieri: Gheorghi Malenkov, Nicolai Bulganin și Nikita Hrușciov. Alături! Mereu alături de ceilalți.

Vineri seara, trecuse pe la Lubianka, se excitase prelung și demn la o nouă „execuție erotică”, trecuse apoi pe la Balșoi, și-a luat o lebădă… și a adus-o în vila lui din Kuntevo, la 70 km depărtare de Moskova. A băut două pahare cu vin negru, georgian, împreună cu invitații săi. Apoi, s-a retras fără o vorbă, a făcut o baie fierbinte, cu balerina lângă el, a mai băut niște vin, conform deprinderii de a se îmbăta uneori, foarte rar, doar ca să vadă ce fel de om este el însuși. Îi părea rău de toate femeile refuzate de a i se urca-n pat, poate zeci de mii, prezumtive. A golit sticla de acestă dată și… i-a recitat lebedei lui de-o noapte din celebrele sale poezii tinerești, înfierbântate. Câtă gingășie infantilă în bine-cunoscuta lui „Dimineață” în care: “Bobocul rozaliu a înflorit / tot fugind / după violeta lui albastră”. Ridica teatral tonul: „O, Georgia, floare a mea! / Fie ca pacea să domnească pe pământul meu natal! / Și fie ca voi / prieteni / să faceți / prin studiu / țara renumită”! Nostalgicul Soso, deprins cu singurătatea dobândită în detenția politică, mai încerca să-i înfrunte plictiseala cronicizată, acceptată totuși, în ciuda femeilor fatale, înghesuite în jurul său, satisfăcute de a fi găsit un loc mai apropiat… Cele răpite pentru el, în stradă, de Beria și Merkulov, i s-au părut mai grozave. Oricum, prefera o ripostă sinceră decât o iubire fățarnică.

Vremea trecea liric, în aburii ce umpleau camera. Stalin a trezit-o din somn pe sora Moiseieva. Era întărâtat, excitat, disperat, neputincios. Și ordinul său a sunat ca un tunet, de parcă ar fi comandat foc unui întreg pluton de execuție:                                       – Mărește-mi doza, idioato!