O sinucidere ratată

Ca să reușesc mai bine, mă provoc mereu prin ceva, printr-o revoltă… Am mai încercat! Printr-o dezordine… Sunt un dezordonat! Sau printr-o infracțiune. Să mă cert cu legea? Nu-mi stă în caracter. Fără a fi prea autentic, nici prea pretențios, cred că mentalul îmi dezvoltă chiar în acest moment un adevărat spirit vital. Adică acel Sine, preocupat de nemurirea sufletului. E cam excentric! Hai să mă restrâng doar la energiile mele, fiindcă orice întâlnire cu medicul îmi declanșează niște resorturi nebănuite!

…toată rugina toamnei / trece / azi / prin gânduri / prin oasele mele // o zi / mai bine / o zi / mai rău // fotosinteza mea / clinică / simte amenințare / mutilare / prin oxidare…

Cine zice că eu n-aș reuși să pătrund până-n părțile abisale? De ce m-aș teme? Mă pândește oare pericolul dinspre oazele mele iresponsabile? Dacă preiau ele conducerea? Ce mai rămâne din metanoia mea? Din ce? Din schimbarea asta a sentimentelor mele: plăceri, repulsii, nostalgii, metehne, ambiții… bietele mele căințe! Cum să-mi mai înalț spiritul dacă mă împiedică tendinţele înnăscute, ce-mi impun reprezentări şi conduite tipice? Cum să-mi mai sporesc menirea, direcția aceea spre perfecțiune? Trebuie să recurg neapărat la forțarea barierelor!

…doctorul s-a uitat la mine / nu i-am trezit interesul / mi-a spus că arăt bine / eman sociabilitate / pozitivă / plină de contagiuni emoționale / intense / diverse / depășesc puțin greutatea conformă / întineresc // mă îngrozesc / fiindcă doctorul / recurge / la astfel de amabilități / în vreme ce frunzele cad / îmi alungă dorințele / grele / și ele / de atâta rugină // ea poartă din vină…

…sfios / sumar / bizar / atletic / scheletic / evadez / în alb… transpir, alerg prin Central Park, printre ghindele ce cad, în treflele aleilor… respir adânc, ambițios, așa cum făceam și când doctorul detecta cu stetoscopul intenția de sănătate a plămânilor mei, invadați de noxe, intimidați de somnolențe. Privesc atent tufele, copacii… și le detectez acceptarea desfrunzirii, în bătaia vântului. Aud semnalele de alarmă din îngrijorarea cardiogramei. Ce frumos desenează inima mea la cardiograf. Părea speriată de investigație. Chiar și iaurtul, și panseluțele sau legumele reacţionează. Când un ou este luat din grămadă și aruncat în apa fierbinte, celelalte ouă au o reacție în cor, scot strigătele lor de groază. Apoi, se resemnează, până data viitoare. 

Și dacă doctorul mi-ar fi spus simplu, sincer, profesional: mai ai puțin de trăit, e-n ordinea firii, în calendarul tău genetic, toți murim, bucură-te de cât ți-a mai rămas și de tot ce ai lăsat în urma ta?! Aș mai fi avut răgazul pentru încheierea socotelilor. Eram pregătit pentru orice, resemnat, deși mă prezentasem la un obișnuit control anual. Dentistul mi-a mai descoperit luna trecută o carie. Oftalmologul mai adaugă o dioptrie pe una din lentilele ochelarilor… mi se cam taie respirația. Măcar oxigenul minim să mi-l mai asigur sub puseurile de panică diurnă. Creierul meu îi simte avid lipsa în această dimineață, plină de renunțări inexplicabile. Cred totuși că medicul mi-a insuflat subliminal și o dorință, pe care, acum, aș vrea să o conștientizez în adevărata ei pozitivitate. Dar, dacă e invers? Dacă influența mi-a întors intențiile pe dos fără să-mi dau seama? Consimțământul meu a dezertat.

Parcul mă convinge de legătura mea, mult mai strânsă decât credeam, cu natura, cu această parte protejată metropolitan, ce ar purta la împachetare calificativul de „organic”! O mașină tocmai taie iarba pe o pajiște închisă și împrăștie în urma ei un praf alb. Îngrășământ? Pesticide? Orașul a făcut totul ca să mă acapareze necondiționat, să-i accept asfaltul, conformismul, subordonarea ademenitoare… să-i respir gazele eșapate, să nu-mi mai pese de mâncarea lui modificată genetic sau obținută dubios, sub forma  trofeelor tehnologice. Carnea roz! Ce dulci sunt excelenții îndulcitori artificiali! Splenda / splendida! O sucraloză procesată prin intermediul clorului – ficatul meu nu o recunoaște. Dusă la vale de apele reziduale, ajungând la rădăcinile nevinovate, ea atacă procesul de fotosinteză, degradând întregul lanț alimentar. Acești splendizi îndulcitori năucitori ascund foarte multe secrete despre o întreagă vulnerabilitate umană, încăpută pe mâna profitorilor lipsiți de orice scrupul. Senzația de dulce ne este abuzată speculativ, dur, până în pragul crimei. Călăul îți provoacă sinuciderea.

O, ce apetisantă moarte ni se pregătește! Reclamele farmaceutice de la televizor ne sfătuiesc să nu ne mai speriem nici de durerile de cap provocate, nici de convulsii, de hiperactivitate, cancer, tumori, dereglări glandulare sau… fibromialgie. Nici o zi fără un pumn de pastile! Boli noi, misterioase, laborioase, se năpustesc asupra noastră, cei dezarmați prin șmecheria intens mediatizată. Asta înseamnă să fim duși… „cu zăhărelul”, o formulă-cheie pentru tot ce pândește la baza manevrărilor prin cele mai perverse metode, așa-zise sanitare. Ca și drăguțica din televizor, care minte de stinge, plină de farmec impus și iresponsabilitate asumată! Ea își face datoria față de cei ce o plătesc, samsarii, cei cărora puțin le pasă dacă ne omoară chiar mâine! Doar să apuce să ne mai stoarcă și ultimii bani! Cum? Convingându-ne! Așa, alchimia farmaceutică a ajuns cea mai puternică afacere din lume.

Dar cerul mi se acoperă de nori grei, le ghicesc intenția de a mă uda până la piele. Ploaia însă nu începe. Pentru că nu vreau eu? Oare dorințele mele pot influența alte gânduri? Chiar și ale unuia cu capul în nori! Unii susțin că eu m-aș lega subconştient cu ceilalți, printr-o conştiinţă ce se aseamănă cu un „cloud” – Cloud Storage, stocare-n nor! Dorința mea de a nu fi udat acum împiedică oare scuturarea norilor peste parc? Fac parte dintr-un univers sensibil la intervenția în câmpul său de energie cuantică. Dacă m-aș interconecta voințelor, dacă le-aș mai și aplifica puțin prin îndârjire, aș genera transformări surprinzătoare. Ai mei ar rămâne cu gurile căscate! Ce eficientă mi se dovedește uneori concentrarea mea la maxim pe o anumită țintă! Numai să intervin efectiv, enervat, inervat, într-un flux meditativ, sentimental, să-l intensific și, cu forța asta proprie, aș produce schimbare…! Îmi plac la nebunie răsturnările de situație.

De ce rugina toamnei ar avea o mai mare înrâurire asupra mea? Pentru că e o legătură prestabilită între toți și toate… Stau întins pe iarbă, cu capul sprijinit de o piatră, sub un copac, crescut în malul lacului. Mi-am băgat mâna în apă până la cot și încerc să ascult astfel dacă apele au ceva să-mi spună. Da, au, le simt, sunt pline de grija păsărilor călătoare, ce încă n-au plecat spre țările calde! Iarba suferă din cauza secetei, vor să vină ploaia, multă, mare! Eu nu vreau. Piatra de sub tâmpla mea tocmai a fost adusă dintr-un alt loc și nu-i place în noul peisaj. Copacul din mal se teme de zgomotul unei drujbe, cu care grădinarul tocmai taie un arbore uscat. Crengile lui tremură. Tremur și eu. Trunchiul îi tresaltă. Tresalt și eu. Experiența asta s-ar numi conștientizare, din partea mea, a unor impulsuri primite din vasta lume a tăcerii: ceva-cumva în sensul acesta, ca o dezvoltare a percepției mele, acută subliminal, tot perfecționând niște tehnici operaționale, demne de încredere. Oricum, voi fi cu mult mai atent la suferința mută, când îmi voi înfige cuțitul într-o ceapă, într-un dovleac, pepene, măr, pară, sfeclă sau vreo varză! 

R-trenul a apărut după un sfert de oră. Circulă tot mai rar, tot mai anapoda. L-am așteptat potrivind cuvinte în dialogul cu mine însumi, în cugetul meu amețit, ruginit, rătăcitor, călător, navetist, prin care și celelalte metrouri trec hazardat de zgomotos. Părerile nu mi se lasă învinse nici de imixtiunea afișelor publicitare, lipite strident pe pereți. Mă fotografiez în cadrul lor. Rivalizez astfel cu vedetele de cinema. Le fur prim-planul. Și hoinăresc fotogenic printre revelații.

Claustrat zi de zi, trec frecvent și pe sub pământ. Nici aici nu scap de efectele blestemate ale recesiunii. Măcar de aș opta de unul singur pentru ceva mai multă normalitate. Caut reperele. Scormonesc printre motive, în cunoștință de cauză. Găsesc efectele. Pe cine să mai cred? Diferența dintre adevăr și fals mi se alterează când minciuna capătă credibilitate tot mai umflată din vina presei, cu voie de la stăpânire. Nimeni nu vrea să mai audă decât confirmări ale impresiilor sale. Ăsta-i punctul nevralgic, magistral operat – însămânțarea mutilată! O criză plină de complexități și gravități fără precedent ne-a adus calvarul. Bun venit în infern! Eram demult aici!

Mereu s-au descoperit alte locuri pentru extindere, unde li s-au tăiat pădurile, li s-a infectat apa și li s-au furat bogățiile. Corporațiile veroase și-au adjudecat puterea, i-au încălecat pe politicieni. Își dictează singure legile. Moneda de rezervă nu ne mai rezervă nici o surpriză. Propaganda cu trabucul stins ține locul aurului-aur. Consumatorul se trezește în întregime captiv. Televizorul îl manipulează ordinar, prin inducerea fricii de accidente rutiere, de cutremure, inundaţii și incendii, de închisoare și războaie-n cartier. Bântuie înalt instituțional escrocheria patriotică, răul personal impus spre binele general. Aservirea a evoluat demențial. Cipul implantat sub piele s-a învechit. Rețelele de socializare funcționează din plin, ne agravează și mai tare contagiunea sentimentală, exploatându-ne până la ultimul strop  asentimentul. Emotivitatea se transferă periculos de ușor de la un individ la altul, dăm curs în serie afectivităților nocive, prostituante, fără măcar să le mai analizăm. Interacțiunea directă dintre noi nu mai contează, larg deschiși cu ochii-nchiși la nonverbalitățile asediatoare. De ce mă gândesc haotic la toate astea? Pentru că mă consider și eu o victimă a sinistrelor implantări de intenție. Îmi descopăr tot mai des și mai siderat impulsuri complet străine naturii mele. 

Și nu mă urc în R-tren, pentru că știu unde mă va duce. Acolo! Mereu în același loc. Așa că ies afară de pe peron. Și mă întorc iar, prin efracție. Nu mai plătesc intrarea și sar peste „turn-still”. Imediat sunt văzut prin camerele de supraveghere și reperat. Agenții de securitate se reped asupra mea, ca să mă escorteze până la primul punct de poliție. Voi avea cazier. Metroul vine, produce un fond sonor favorabil deciziei. Folosesc vicleșugul celui ce se împiedică pentru a-și lua și mai tare avânt. Și mă arunc prin ușa trenului meu. Imediat simt o putere de care nu eram conştient până acum. Nici nu are nevoie să mai fie activată, prin mai știu eu ce metode sofisticate. Unii vorbesc despre declanșarea celui de al 6-lea simţ. Alții îl numesc o forță magică, de origine divină. Ca să mă conving, ar trebui să cer un răspuns din partea subconştientală, fiindcă ea s-a dovedit oricând capabilă să găsească și singură tot felul de soluţii neașteptate.

În vagon, după un moment de confuzie euforică, în care n-am prea înţeles ce mi se întâmplă, caut reperele în cei obișnuiți, cei de la ora prânzului… cu muzica-n căști, cu creierul în vibrații de top, cu sandviciul devorat rapid, pentru înșelarea foamei, cu revista uitată de altcineva, răsfoită grăbit, plictisit… cu fata care n-are unde dormi deseară, după o altă noapte nedormită… cu bătrâna plecată doar pentru a avea de unde se-ntoarce acasă, târând sacoșe pline de drumuri și amintiri… cu repetabilul chitarist mexican, în blugi și sombrero, ce-și cântă iubirea din inima rănită: „Soy la unica para ti / Tell me that you’re never gonna leave me / Oh, mi corazon”…  pe stomacul gol! Iată că mi se oferă generos mai multe interacționări cu cei din jur. După cum mi-am forțat ajungerea aici, nu-i o întâmplare întălnirea cu ei. Probabil că ar fi cu mult mai mulți, dar eu îi recunosc doar pe aceia, care au deja o identificare într-o zonă a mea, una dintre cele mai confuze. Acum îi conștientizez treptat. Singur, printre eșecurile adunate, mă concentrez adesea pe dezvoltarea mea personală. Unde mai vreau să ajung? Ce fac efectiv ca să simt diferența între pornirea intempestivă și punctul în care sosesc? Fiindcă propriul progres își are exercițiile lui cât de cât planificate. Mă plimb spre seară prin Cimitirul Eroilor, cu picioarele goale prin iarba udă. Sunt încă viu, rezist și mă lupt cu dușmanul din toate puterile.

Bătrâna cu sacoșele pline, plecată de acasă pentru a avea de unde se-ntoarce, nu-i oareșcine. Are filosofii adânci, meditează între stații: „Mereu caut ora, pulsul, sensul, punctul de fierbere, calea! La capătul drumului meu se află limita, ținta, fructul, miezul, adevărul. Călătoria procură cea mai coaptă experiență, e chiar viața mea. Adevărul înseamnă cunoaștere. Calea înseamnă iubire. Salata de legume înseamnă energie vegetală, vitamine! Cei pe care îi întâlnesc și de care mă lovesc îmi par mai mult ca niște întrupări ale unor impresii rătăcite decât ca apariții concrete. Aşa cum mi le imaginez și cum, în realitate, nu ființează niciuna din aceste închipuiri, care să-mi împlinească întâlnirea, împărțirea iubirii, împăcarea și cele opt fericiri… cum nu le-am mai trăit vreodată. Când stau pe un peron, trenurile îmi trec prin față, prin ochi, prin păr. Când urc în tren, eu nu stau locului, ci merg de la un capăt al lui la altul. Aleg  trenul din tren! Parcurg subpământul, ca pe un dincolo de lume. Ca pe un dincolo de mine! Apare tunelul, prin care trec cu mine între mine și mine, din lumea cea fizică în cea dorită de curiozitatea mea. Simt și o anumită neîntrupare! Pentru că trenul îmi preia mult din greutate. Când merg în direcția de înaintare, am un sens. Cel prestabilit de semafoarele verzi. Când mă întorc spre coada garniturii, obțin consensul, fără să pierd înaintarea. Nu rup legătura cu sursa și nici nu uit de ce mă mai aflu în mișcare. În legănare, în clătinare! În recâștigarea echilibrului. Nu-mi reduc existenţa doar la una din traversările ei, nu mă mulțumesc cu salata din adevăruri ciopârțite…”

Fata, care nu are unde dormi la noapte, nici nu vrea să doarmă într-un anume loc. Adăpostul ei e primul metrou în prag de somn. Sau banca din parc, sub un copac, sălile de așteptare, cozile ce se formează de cu seară pentru cumpărarea de lucruri mult dorite, dar de care ea nu are nevoie. Aș putea s-o găzduiesc în camera mea de la demisol. M-ar refuza. Nu-i plac adresele fixe. Și acum e ora prânzului, mai are câteva ore bune până spre seară. De ce le-ar pierde mergând să vadă unde stau?

Cel cu căștile-n urechi ascultă muzică dată la maxim, indiferent la acute, indiferent la ceilalți: „…se pare, se pare, din ce în ce mai mult apare… că am rămas cam singur, că sunt oriunde, pe cont propriu… mascara, iubirea mea, alerg prin greșelile mele, ce duc din nou spre tine, la lacrima ta, prelinsă din trusa de machiaj, mascara… și amintiri fardate… mascara… a ceea ce nu s-a întâmplat niciodată, la marginea nemărginită… vin din partea cealaltă… abrog, aprob, mă conectez prin deconectare și umplu spații cu corpul meu gol… frumos, bronzat, tăiat de divergențe… e numai o impresie că am crescut, tot mic rămân în ochii lor, fiindcă mi-au spus că nu contează ori de câte ori aș încerca, până ce m-au convins că nu va exista pentru mine nici un răspuns…. revoluția începe în frig și crește-n stradă, beau berea săracului într-un pahar de argint, găsit, săracul l-a aruncat, necunoscând valoarea lui… idioții plătesc intrarea la filmele cu idioți… ciungii își iau viața în propriile mâini… criminalii au un înger păzitor… sângele triumfului atinge extazul… sunt cel mai bun lucru, mă mișc printre celelalte obiecte uzuale, sunt un lucru doar, un lucru în lucru, simt sunete, pulsez, nervii mei vibrează, înainte a fost vibrația…  vorbesc despre toate, fără să spun nimic… mă așez în lumina farurilor, fără să mă gândesc la vreo identitate… dorințele mă sperie, nu mai vreau să visez… ați reușit, nu mai cred… ascult, deși sunt surd…”

Și mă simt atât de singur!

Domnul cu ochelari și guler alb transpiră. A citit că: „Exportul net și-a sporit astfel contribuția negativă la dinamica anuală a PIB”. Mai citește de câteva ori, nu prea înțelege cum sporesc „contribuțiile negative”! Și nici nu pricepe ce-i acela „exportul net”! Deși trebuia să știe. A, da! Exportul net se referă la diferența dintre valoarea bunurilor exportate, incluzând serviciile, şi valoarea celor importate. E soldul export – import!  „Din perspectiva ofertei, sectorul serviciilor își menține contribuția determinantă la intensificarea activității economice” – se mai spune în Hotărârile pe probleme de politică monetară ale Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale. În mod real, condițiile monetare și-ar fi păstrat caracterul stimulativ în evoluția favorabilă a creditului pentru sectorul privat. Consiliul de administraţie bancară a hotărât și „reducerea ratei rezervei minime obligatorii aplicabile pasivelor în valută ale instituțiilor de credit la nivelul de 10 % de la 12 % începând cu perioada de aplicare 24 octombrie-23 noiembrie…” Măsura continuă „armonizarea mecanismului rezervelor minime obligatorii cu standardele și practicile în materie” ale Băncii Centrale și ale principalelor bănci centrale din teritoriu. Rata rezervelor minime obligatorii pentru pasivele în monedele locale se menţin la 8 %.

Ce aș pricepe eu: dacă banca reține doar 8% din banii mei, înseamnă că mi i-a furat pe ceilalți 92%? Asta se numește „continuarea gestionării adecvate a lichidității din sistemul bancar”! Și, dacă numai 8% dintre deponenți își cer banii înapoi în aceeași zi, banca dă faliment? Se zice: insolvabilitate! Aceste decizii ale Consiliului de administraţie au ca scop „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor pe termen mediu, într-o manieră care să contribuie la realizarea unei creşteri economice sustenabile”. Dar, cât sunt eu de novice, presupun că „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor” nu o fac bancherii. Ba da, scrie pe frontispiciu: Obiectivul fundamental al băncii noastre este asigurarea și menținerea stabilităţii preţurilor. Chiar așa? Atunci, piața liberă ce rost mai are? Nu se lasă ea guvernată de legile economice, obiective, cele ale cererii, ofertei și concurenței? Nu astea, cererea și oferta, fixează prețul? Eu, banalul consumator, sunt sursa ultimă a determinării preţurilor prin simpla mea judecată de valoare. Piaţa liberă este o societate bazată pe schimburile voluntare, sperate a fi și reciproc avantajoase. Ce schimbăm noi? Titluri de proprietate. Proprietatea materială, spirituală, sentimentală.

Un vlăjgan se trântește pe bancheta din fața mea. Are buza spartă. Orice agresor este la rândul său o victimă. Uite cum emană convingerea că dominația și anumite ordine le poate impune ușor numai prin violență. Ăsta n-ar accepta pe nimeni ca pe un egal de-al lui. Îi presimt agresiunea. Sau chiar eu i-o insuflu? Frica mea! Și îmi pierd încrederea în posibilitățile mele anemice de autoapărare. Teoretic, mă concentrez asupra situației prezumtive și-mi adun toată energia pentru a mă proteja. Arăt ca o pradă ușoară? M-am îmbrăcat bine și degaj insecuritate, tocmai din grija mea excesivă. Neajutoratul e primul atacat. Ce mutră de criminal are ăsta, m-am speriat eu! Nu-i adevărat, denaturez semnalele. Și el își ațintește privirea asupra mea. Evit contactul direct, așa că mă uit la ce mai aruncă omul prin jur: ziare, sticle, pahare din carton, șervețele igienice, pungi de plastic… Pe prima pagină a ziarelor: o crimă! Fata care n-are unde dormi la noapte pare acum dispusă a accepta orice propunere. Și orice risc. Și-ar putea pierde viața. I-aș sugera să intre-n vorbă cu bătrânica, pare foarte sociabilă. Cântărețul mexican n-a reușit să ne înmoaie inimile, nu a primit nici un ban. Și criza-i de vină! O bilă, o mărgică, se tot rostogolește, legănată de tren. Individul din fața mea o oprește brusc, făcând-o zob sub gheata lui. Privirea îi pare și mai fioroasă, s-a încruntat. Îl doare buza rănită. Cu ce animal sălbatic seamănă? Ce-ar fi să-l umanizez puțin… în gând? Hai, umanizează-te! Nu zâmbi, atenție la buze!

Văd că se destinde, cască zgomotos, își scoate telefonul mobil și caută mesaje. S-a înveselit la o veste, tastează. Presupun că între noi a și avut loc o relație nonverbală, în care eu nu prea cred. Mi-a cedat din voință? Dacă ar fi așa, i-aș cere, de pildă, să-și scape telefonul pe jos. Poc! Chiar l-a scăpat. Se mai întâmplă, o coincidență. Dar, dacă i-aș cere, așa, tot nonverbal, să se agațe de bara de sus și să stea atârnat câteva secunde? Asta-i cu totul ieșit din comun: el se atârnă și execută câteva exerciții de încălzire la bară fixă. Pe brațe, mușchii și venele i s-au umflat printre tatuaje. Oare are la el cuțitul? Îl are, unul cu buton. L-a trecut dintr-un buzunar într-altul. Dracu’ m-a pus? Ce-aș face dacă s-ar năpusti asupra mea? Hai, omoară-mă, strigă un glas lăuntric, venit de undeva, din adâncuri! Glasul nu-mi aparține, seamănă mai mult cu al doctorului.

Și individul se ridică exact în momentul în care metroul se oprește într-o stație, trece furios pe lângă mine, căutând în buzunare. Coboară, ușile se închid. El se răsucește pe călcâie, dar nu mai poate urca după mine. Îl aud cum urlă, ca turbatul. Lovește puternic în dreptul capului meu, cu cuțitul. Dacă s-ar sparge geamul? Dacă trenul n-ar fi oprit în stația lui chiar în acea clipă fatală, când lăuntricul i-a reacționat, ordonând grăbit execuția? Și dacă ordinului, din vocea mea străină, i-ar fi trebuit un timp mult mai scurt până ce el să-l conștientizeze și să mă atace fără scăpare?

Rămân paralizat la ideea că eu însumi aș fi încercat, obscur, să comand o asemenea agresivitate, să o împing până la crimă. Și mai rămâne o întrebare firească, simplă, oribilă: cine a dat totuși glas acelui impuls ucigător, imperativ, aproape sinucigaș, după ce mi l-a creat și mi l-a implantat subliminal atât de eficient? Până la aflarea acestui răspuns, mă gândesc la micile diferențe de frecvențe dintre mine și ceilalți.

Nici când văd că există ceea ce credeam că nu-i posibil, mai am mii de îndoieli? Oho, de câte ori nu am simțit durerea ce le-am produs-o eu celorlalți! Dar atunci eram cu ei pe aceeași frecvență.

Și metroul meu își sapă tunelul în timp ce înaintează.