Epopeea Goma

Cine să facă la noi adevăratul proces al comunismului totalitar mai bine decât Paul Goma? Condamnarea sa vehementă a început cu 50 de ani în urmă, sub ameninţarea execuţiei capitale, în plină dictatură criminală. Opera domniei sale constituie un dosar esenţial. Dacă preşedintele ţării nu şi l-a însuşit astfel când a trebuit, a fost doar pentru că politicianul suferă grav de dislexie şi netrebnicii galopante. Traseele cotroceniene s-au abătut consecvent de la aspiraţiile decembriste, trecând cu gura rânjită până la urechi a „aleşilor” prin terorismul de împrumut, prin barbaria mineriadelor, prin debilitatea responsabilităţii și mitocănia pusă mereu pe scandal şi beţie de idei insalubre! Goma nu s-a raliat cu nici unul dintre trădătorii neamului, apăruţi în lumina de la capătul tunelului. Şi cu sine însuşi ar fi intrat într-o contradicţie benefică, dacă ar fi fost ales de poporul însetat de dreptate ca preşedinte al României, după soluţia Havel sau Walensa.

Revoluţia furată prin gaura din steag

Cu o luciditate ce radiografiază adânc aparenţele, Paul Goma nu a cedat sub presiunile mincinoase de după 22 decembrie, când s-a călcat triumfalist, rânjit, peste mormane de cadavre. Frica a pătruns iarăşi în oasele românilor, sub prelungirile comunistoide ale erei post-eră. Înşelaţi diabolic prin efecte de iluzionism, puşi să ne lovim orb între noi, manevraţi sadic, înfuriaţi pe partea cea mai bună din sufletul nostru, ne-am trezit chinuiţi de decepţii din ce în ce mai devastatoare. „Cu cine în frunte, vorba cântecului? – se întreba Paul Goma. Cu tovarăşul Ion Rânjitorescu? – Criminalul care, după ce i-a asasinat pe Ceauşeşti în taină, a ucis şi speranţa în o meritată deschidere a ţării, de două ori – prima, prin ‘alegerea’ din 20 mai 1990; a doua, prin efortul spectaculos al intelectualităţii române, cea anticomunistă din moşi-strămoşi, cu ţinere-de-minte egală cu a bolovanului, pe scurt, elita naţiei, chemînd patria la re-alegerea tovărăşiei-sale… Liiceanu, Patapievici, Pleşu, Blandiana, Doina Cornea, Adameşteanu, Manolescu, Şuşară, Mihăieş, Leonard Oprea… toată drojdia cea vestită a Balcanului şi Carpatului, prin şantajul debil: «Decât o dictatură de dreapta (citeşte: decât C.V. Tudor), mai bine o democraţie suedeză (citeşte: re-votaţi-l pe Iliescu, să ne ţină el pe burtă, în noroi, într-o dictatură bolşevică!) – în loc să-i trimită pe amândoi, ‘unicele alternative’, în borţile de unde ieşiseră. Cu interludiul catastrofal Constantinescu, activeţul de partid, împins în faţă de nesfârşitul strateg Coposu, de ideoloaga Blandiana, de politroaca Zoe – cel secondat şi la toaletă de «domnul Măgureanu» (aşa i se adresa Liiceanu bestialistului sec’ în primele luni ale anului 1990)…”
Paul Goma s-a delimitat imediat de toţi intelectualii aserviţi noilor satrapi, veniţi cu grămada pentru a fi împinşi în faţă de păpuşarii loviturii de stat. Prea mulţi cabotini guralivi şi regizori înarmaţi până-n dinţi, prea mulţi nebuni, şarlatani şi saltimbanci violenţi umpleau scenele crimei, conform scenariului impus din culisele acestui spectacol macabru. O speranţă diformă, renăscută prin forcepsare, întoarsă pe dos, sufoca detaliul revelator. Nu şi pentru analistul fin Paul Goma: „În clipa în care s-a difuzat «caseta lui Voican» prezentînd «procesul şi execuţia Ceauşeştilor», am fost sigur: «Revoluţia română» – pentru care muriseră atâţia oameni, fuseseră incendiate Biblioteca Universitară şi aripa găzduind Muzeul Palatului Regal – nu era nici revoluţie, nici română. Opinie pentru care am fost reprimandat în gura mare, a doua zi, pe culoarele «Europei libere», biroul parizian, de Monica Lovinescu: «D-ta şi cu celălat basarabean, Lupan, calomniaţi revoluţia noastră, pretinzînd că este un putsch rusesc!»”
Atunci, Paul Goma ne-a reamintit şi amănuntul de la baza oricărei propulsări în arena publică bucureşteană, cea eroică, artizanată prin voie de la noua jupânime neo-securizantă: «Victor Lupan (…) mare reporter la Figaro Magazine fusese în România, în jurul datei de 23 decembrie 1989, găzduit fiind de prietenul său Caramitru (anti-comunistul recitator la televiziune, cu stropi, al versurilor păuneşti slăvindu-l pe Ceauşescu, viitorul ministru al «revoluţionarilor» constantineşti), care telefonase în prezenţa lui Lupan unui «Nicolae», invitîndu-l să vină şi el «la revoluţie». Lupan îl întrebase pe care «Nicolae» îl poftise la revoluţie: pe Breban? Nu pe Breban, ci pe generalul Pleşiţă, îi răspunsese Caramitru, senin”. Unde erau Caramitrii buni de gură şi de umplut noua distribuţie a circului fără pâine erau şi amicii lor, din gangul sinistru al Pleşiţilor! Dar amicii lui Sergiu Nicolaescu, cel îmbrăcat în combinezon negru, de terorist-şef, cu eşarfă albă la gât? Dar amicii lui Dinescu, ai Blandianei, ai lui Buzura, ai lui Pleşu…?

Scriitorii şi minerii

Aflat şi eu pe cărările exilului, mai ospitalier cu mine decât propria mea casă, ce mi s-a furat prin Justiţia Română cu judecători legaţi la ochi, m-am liniştit la gândul că aş mai fi unul dintre mulţii scriitori români, unionaţi sub ascultare manolesciană. Acum, nu prea îmi mai apare limpede ce înseamnă asta, scriitor român, şi nu ştiu nici dacă lui Paul Goma, mai ales lui, i s-ar mai potrivi această calitate – poate doar o alta, inventată special pentru domnia sa, care să-l delimiteze net de toţi confraţii trădători, laşi, lacomi, fanfaroni, răzbunători, daţi şi peste cap pentru a-l lichida prin omisiune, prin învinuire perfidă, prin înfometare editorială.
Iată ce simţea familia Goma în timpul grevei minerilor din 1977: „Ana şi cu mine eram bolnavi de ruşine: Unde ne sunt scriitorii, să ia apărarea nescriitorilor? Mai cu seamă că aceia erau mineri, iar, de pildă, Marele Bogza devenise autor clasicizat şi prin Mineri şi cărbuni în Valea Jiului. Ce făcea el, Geologza? Dar Marele Marin Preda? Puii Moromeţilor ajunseseră şi la minele de cărbuni… Dar Ditamai Jebeleanu, acela carele «în neagra ilegalitate», ca gazetar, îl apărase pe un oarecare ucenic, ajuns ditamai Conducător? De ce nu cârteau aceste «conştiinţe»? De ce nu cârâiau în front? De ce nu erau ceea ce ar fi trebuit să fie?” Scriitorii de prim plan cincinal, recunoscuţi şi onoraţi pe statele de plată ale partidului, părinte diriguitor, nu mai aveau deloc demnitatea menirii lor. Dar greviştii, spaima regimului? Ce ne mai spune Goma despre ei: „Minerii (din Valea Jiului) constituiau şi atunci – deşi revoltaţi – un «detaşament al clasei muncitoare», auxiliari ai Aparatului Represiv. Îşi dovediseră fidelitatea faţă de regim participînd la «contra-manifestaţii», în echipe de aplaudaci la fiecare «măsură», la fiecare discurs al tovarăşilor de sus; în «echipe de şoc» la adunarea cotelor; la campania de colectivizare, purtată cu violenţele cunoscute; la «lămurirea» (citeşte: ameninţarea) locuitorilor din preajma frontierei cu Iugoslavia şi cu Ungaria să fie vigilenţi, să denunţe orice ins suspect care ar fi riscat să «treacă»; la paza deportaţilor de pe frontiera cu Tito, în 1951, adunaţi în vederea trimiterii lor în Bărăgan; la «pacificarea» studenţilor din Timişoara, în 1956-57-58… minerii fiind «mereu-gata» de a da o mână de ajutor Securităţii în oprimarea fraţilor şi părinţilor lor nemulţumiţi”. Ar mai fi de pus în seama continuităţii acestui „eroism mineresc” doar tăierea capului de bucureştean, cu toporul, în zilele mineriadelor lui Iliescu, cel cu mască umană printre florile de mină.
Gărzile inverse
Pe frontul încă însângerat al Drepturilor Omului, odată cu prăbuşirea comunismului falimentar în ţările Europei Centrale şi de Est, celebrul disident Paul Goma a trecut cu aceleaşi consecvenţe şi înverşunări, de la problemele de drept, la cele de morală şi mai stringentă. Inamic înveterat al falsificării comandate, în plină nebuloasă a conştiinţelor momite, prin fiece act re-memorator, Paul Goma impune păstrarea vie a memoriei. Obişnuit să lupte de unul singur, după ce toţi lupii din jur şi-au schimbat părul, sub aceeaşi mângâiere a noii stăpânirii, Goma menţine încă trează mişcarea ce-i poartă atât de nobil numele. Refuzând cu încăpăţânare orice implicare strâmbă, orice compromis sau colaboraţionism mascat, Goma impune în continuare delimitarea de neocloaca fetidă, ce i-a înghiţit rând pe rând prieteni pentru care nu şi-ar fi precupeţit jertfa, ca Monica şi Virgil, Niki, Blandiana, Gabrielii Dimisieni şi Liicenii. Loviturile venite dur din partea lor, concentric, l-au luat mereu prin surprindere şi i-au pricinuit imense dureri sufleteşti. Unul ca Papahagi, ajuns ştab, ştabou, i-a sabotat apariţia celor PATRU DIALOGURI. Sorescu i-a distrus şpalturile romanului GARDA INVERSĂ. Iar Liiceanu i-a retras din librării CULOAREA CURCUBEULUI ca să o dea la topit.

Nerostirea adevărului prin topirea cărţilor

Scrierile lui Paul Goma nu mai apar în România, decât accidental, împiedicate la difuzare, date la topit sau cumpărate, tot tirajul, spre a nu mai ajunge la cititor. Ele sunt aproape interzise, deşi tot ce au „divulgat” faptic nu se mai particularizează ca „secrete de stat”. Conform noilor cerberi elitizaţi, pericolul cel mare s-ar ascunde în „adevăruri-care-nu-trebuiesc-rostite’” astăzi. Nu încă, n-ar fi tocmai momentul oportun! Oricăror alunecări înspre adevăr şi revendicare firească, li se preferă oficios scufundările în lirismele facile, în neprofunzimile aşa-zis progresiste, în făcăturile bulevardiere, în manelele înlănţuite, dezlănţuite, în experimentările cotate fals ca fiind postmodernist-minimaliste şi în pornografiile sadea, prezentate ca mişcări de emancipare: „Ceea ce au semănat de-a lungul cruntelor decenii siberiene Manolescu, Crohmălniceanu, M. Martin, I.B. Lefter, Cărtărescu… se culege acum, după 20 ani de libertate: o curată post-literatură. Şi, «din partea casi», limba română practicată, nu ca «înainte de revoluţie» de ciocănari şi de cizmari (…), ci ca acum. Şi nu doar de către «politicienii democraţi esprimîndu-se prin interjecţii, râgâituri, băşinături, înjurături, acestea plurisilabice – ca nişte derbedei-ai-zilelor noastre, care nu au deschis o carte în viaţa lor, ci şi de jurnalişti-de-frunte, de animatori de televiziune, iar de curând de o odraslă prezidenţială, cea cu succesurile…”
Pentru Paul Goma, „Raportul final de condamnare a comunismului…” nu-i decât o „capodoperă a cuplului Tismăneanu-Băsescu, editată la Humanitas-BMW de cobiliţarul poligraf Liiceanu”, plină de minciuni monumentale şi de anticeauşisme marcate „de ura clanului Tismeneţki împotriva clanului Ceauşescu, înlocuitorul moskoviţilor veniţi-pe-tanc”. Paul Goma nu a denunţat sistematic numai crimele activiştilor, miliţienilor sau securiştilor, ci şi lipsa de demnitate, de solidarizare a intelectualităţii cu cei care îndrăznesc să arate direct spre suferinţele de tot calibrul, ce au inundat ţara – complicitatea cu orice fel de tiranie emitând interdicţie. Cinstea terfelită prin asentiment e mereu acuzată necruţător. De aceea drumul lui Goma spre opinia publică trebuie cu orice preţ barat. Se continuă doar procedura instrumentată încă din anii ’70, printr-o decizie pur politică, reactivată, readusă la zi. Rezistenţii prin consimţirea ticăloşiei lor sunt mai activi ca oricând.
„Paul Goma este un erou, de aceea s-a comportat ca un erou – însă noi suntem oameni normali…” a spus Blandiana la Universitatea Sapienzia din Roma, în Mai 1991. Iar Adameşteanu, Mălăncioiu şi Doinaş au preluat dulcegăria jubilând. Atribuirea cu gingăşie a „eroismului” ascundea intenţia decăzută. Eroului i se făcea o nedreptate ticăloasă: era exclus blandian din rândul celor normali. Şi insulta l-a afectat foarte tare pe Paul Goma, împins dureros într-o categorie a antinormalităţii. O nouă generaţie de patapie-vicii, de mungioaice, de morari şi ungureni lustruiţi, a proliferat în apogeul îngenuncherii noastre culturale. Normalităţi anormale preiau agresiv, sub semnul neruşinării sfruntate, tot ce-i mai rău în tradiţia înjosirii româneşti.
Interziceţi-l pe Paul Goma în continuare! Topiţi-i cărţile deja apărute şi mutilaţi-i toate ideile! Numai aşa veţi arăta tuturor că nici nu-l meritaţi de fapt!
Testul Goma
Ambasadorizatul N. Manolescu are ambiţia de a ne pricopsi bibliotecile cu o Istorie critică a literaturii române, apărută în 2008 la Editura Paralela 45, în 1.530 de pagini prost legate. „Nu am scris Sfintele Scripturi. Am scris o carte menită să aducă bucurie cititorilor, idei noi, să-i supere şi să-i enerveze, uneori, şi care trebuie luată ca atare…”, şi-a făcut astfel reclamă autorul, la vânzarea volumului său în cadrul Târgului Gaudeamus. De la „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu trecuseră 67 de ani şi toţi cei ce se încumetaseră a produce astfel de „istorii” între timp nu trecuseră de faza incertă a improvizaţiilor. Printre Piru, Rotaru, Micu sau Alex. Ştefănescu, megasperanţa manolesciană strânsese autoritate cât să pretindă o evaluare specială ca istoric literar, derogat de competenţa cercetătorului solid. Validarea i s-a efectuat printre precarităţi simpatetice, ce nu asigurau din start decât aventurismul prin fenomenul nostru literar. Postmodernismul mioritic, lasciv, incipient, prost înţeles, şi-a presărat iar riscurile şi capcanele. Atu-ul cronicarului format în vremuri tulburi consta tocmai în implicarea lui selectivă într-o literatură amalgamată, izolată, schizofrenizată… cea din marginea comunismului feroce. Or, tocmai aici ambiţionatul Niki a clacat lamentabil şi eminamente foiletonistic, înglodat mândru în avatarul unui eşec îndelung aşteptat. Lângă Maiorescu, Călinescu şi Lovinescu, încă nu-i loc de un al patrulea. Privind pe Eminescu şi Creangă cu superficialitate scandaloasă, N. Manolescu îşi axează păreristica pe elogiul unei aşa-zise „critici caleidoscopice”. Conform impresionismului său cârpăcit gazetăreşte, istoricul caleidoscopizat consideră că nici Paul Goma n-ar fi prea demn de luat în seamă, consemnat extraliterar că „îşi confecţionează o biografie de rezistent şi martir al comunismului”. Şi locul lui ar fi numai în ultimul capitol al „Istoriei critice…” rezervat pentru „Memorialiştii de ieri şi de azi”, unde Goma este plasat intenţionat după Norman Manea. Puţin a mai lipsit să nu fie trecut la „etc”. Niki al Monicii devine astfel un alt soi de negator, împingând tot ce s-a afirmat elogios despre Fenomenul Goma în presa occidentală sub semnul denigrant al politico-ideologicului. Nu a mai contat pentru obscurul critic european reînnoirea sinceră şi în forţă a interesului datorat pe-atunci lui Goma pentru întreagă vaga-literatură română, asfixiată patriotard în ţară, în editurile călărite de activiştii de partid, schilodită de cenzura ceauşistă, ce tăia în carnea vie a culturii neobediente. Aproape necunoscută în occident, ignorată, ea rămăsese complet „desculţă” prin bibliotecile sărace ale ambasadelor de pe vremea lui Zaharia Stancu. Iar Mircea Eliade, Eugen Ionescu sau Emil Cioran nu erau percepuţi ca scriitori români. Dieter Schlesack „critica” astfel romanul Ostinato în „Frankfurter Allgemeine Zeitung”: „Trecutul descris de Goma vizează atât de evident prezentul, încât trebuie să te temi că acest prezent ar putea plagia chiar cartea lui Goma, aruncându-l cu autoritate, din nou, într-o celulă. Este vorba de un test din exterior în ceea ce priveşte limitele conceptului cultural interior…” Şi acum e vorba tot de un TEST pentru limitele culturale interioare. Numai că N. Manolescu nu-l vede. Nu-l trece. Şi îşi ratează rolul de istoric literar, chemat la consacrarea valorilor unei întregi perioade a nedreptăţirii sistematice.
În lipsă, Goma afectează definitiv „Istoria critică…”, mai superficială aşa, mai capricioasă: istorie a unei literaturi citite pe sponci. Nici gălăgiosul „Raport final de condamnare prezidenţială a comunismului… fără comunişti” nu a avut o altă soartă. I-a lipsit tocmai semnătura garantă a lui Paul Goma. Din ditamai aceste monomente de mucava, ce se voiau rezistând prin timp ebrietat şi în spaţiu locativ dâmboviţean, s-a ales repede doar moloz textual. Ele trec, Paul Goma rămâne. Eu tot pe el îl cred când am vreo nedumerire asupra scriitorilor noştri „ca brazii”, cei contemporani Manolescului, sau când caut verdictul corect într-un proces de încriminare a toporului comunist cu coada lui, cu tot.
Celebrului Paul Goma, revistele culturale îi refuză polemicile. Liicenii topitori de cărţi, Pleşii lansatori de Paţachinievici, Adameştencele obstinate şi Blandienele arpagicizate îl ocolesc. Iar criticii păstrează tacit tăcerea. Este poate mai bine aşa, decât să se tot falsifice demenţial impresii. În ciuda lor, „Marginalizatul” de la Paris este mai prezent decât oricând prin scrisul său viguros. Şi aici se deosebeşte de congenerii înapoiaţi, folosindu-se de computer ca de o armă mereu încărcată cu slove de foc. Forţa sa este „netacerea” asupra adevărului cu toate resursele fizice ce i-au mai rămas. Încă refugiat politic, se dovedeşte a fi cel mai deplin ceatăţean român. Deţine un uriaş arsenal de date exacte, supuse oricând necesităţii relevante, până la declanşarea realului proces public al comunismului şi comuniştilor, la fel de util ca şi un iminent proces postcomunist al postcomuniştilor. Vitregele vremuri s-au reîntors amarnic spre matca lor.
În căutarea omagiului naţional
Cine să-l mai omagieze în ţara lui pe Paul Goma? Preşedinţia? Parlamentul este ocupat cu furatul voturilor şi al pensiilor. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului este investigat de Tismăneanu, iar înaintea lui a fost acolo, la controlul memoriei prin mancurtizare, Oprismăneanu. La Academia Română e plină de Buzure. Peste „memorialele durerii”, scâncesc Blandianele. La ce fel de omagiere se pricep ăştia şi astea? La aruncatul în Goma cu bucăţi din propria sa statuie. 
Paul Goma împlinește 81 de ani.

LA MULŢI ANI, DOMNULE PAUL GOMA!

Şi fie cât mai mulţi, cu cât lupta şi curajul de care aţi dat dovadă vor fi preluate şi duse mai departe prin veac!
…………………………………………………………………………..Victor NICOLAE