În lumina mea, când ard…

Zilnic, mă racordez la realitate. Rațiunea mea acceptă adevărul ce înlocuiește orice convingere, din cele puse mereu sub semnul întrebării printr-o nouă experiență. Pentru că mintea ar trebui să fie mai puternică decât orice încredere preconcepută. Din două judecăţi contradictorii, una e adevărată, cealaltă, falsă. Terțul exclus să mai aștepte puțin. Iată o dilemă clasică: Demonul ne este superior? Dacă demonul  e un spirit fără trup, atunci, da, ne-ar fi superior. Dar, dacă demonul își găsește trupul în corpul nostru? Cine mai e superior acum? El sau noi? Numai contactul cu realitatea disociază adevărul de falsitate și binele de rău. Atunci acceptăm. Sau respingem ceea ce nu ne mai convine. Câți dintre noi, ca filosofi de ocazie, disprețuim lumea în care trăim? Întrebarea asta mi-a pus-o și bunul meu prieten, Dobre, azi-dimineață, pe răcoare. Seara, am întâlnit-o pe Arlette, căra un sac plin cu cărți vechi. I-am sărit în ajutor. M-am bucurat să o revăd, în ciuda acumulării diurne de disprețuire omogenizată, homogenezată, procurată fals filosoficește, din lumea asta rău aglomerată și foarte întâmplătoare. Senzorii mi s-ar fi activat citadin cu mult mai performant, dacă nu s-ar fi împiedicat în impusele mele desconsiderări ranchiunoase, influențate interogativ de Dobre, repede spulberate însă de cum am zărit-o apreciativ pe unduioasa Arlette.

Când tufele de bujori înnebunesc grădinile și vrăbiile se zdrobesc de geamuri, vreau să simt și eu cum neg orice negație. Dorințele îmi poartă rochie de mireasă și cunună de lămâiță. Sub duș, nu mă mai tem de capcanele acelea prea logice. Impulsurile senzoriale mă împing spre zone rudimentare. Ce splendoare! Uite-așa, pendulez între plăceri sincere și frica de a le pierde înainte de vreme. Aș evada din determinismul vulgar, mizând pe virila conştiinţă a valorilor erotice. Când îmi trec mâinile ude peste trupul meu gol, văd că toate cicatricile mi-au rămas la locul lor, puțin cam iritate, sincerizate. Săpunul le priește, le reîmprospătează memoria carnală, aproape carnivoră…  ceea ce-mi prelungește de fiece dată îmbăierile. Și numai răceala apei, după ce m-a pătruns zdravăn, mă reconectează la prezentul imediat, maxim poluant. Ce-mi mai oferă el? Iată, nimic nu-i mai teribil decât pânditul, decât vânatul de conexiuni promițătoare, în care voi căuta intim amplificarea unei întregi interiorităţi ultragiate, avariate. Mă revoltă orice suferinţă abătută asupra mea din senin, când îmi aduce doar dispreț pentru durerea celorlalți. Aștept o senzuală limpezire a afectivității mele, prinsă în ultimul timp într-un bruiaj cacofonic, dezlănțuit.  Și tot pe atât de disperant. Dincolo, în dormitor, mă așteaptă ea.

Arlette nu-i ca alte fete, domnișorete, șirete! Nu-i decupată de pe prima pagină a revistelor. Aș vrea eu să fiu la înălțimea pretențiilor sale! Așa că aleg jocul cu mărgelele de sticlă și un halat din mătase roșie, pasional, aproape transparent. Totdeauna, exersez sex într-o textură vaporoasă sau într-un tricou lung, lung, de campion. Această precauție mă scutește de micile incidente ale tactilității, urmate de explicații ce-mi răpesc treptat din terificul seducțional. De când am scăpat ca printr-o minune virtuală din explozia unei benzinării, corpul meu își ferește nuditatea stigmatizată inocent de orice indiscreție. Înainte de a intra în dormitorul ce-mi depozitează docil toate visele și obsesiile, nu uit să trec printr-un nor parfumat, unul de cea mai bună calitate, italienească, aparținând unei case atât de celebre încât nici nu se înjosește a se amesteca în puzderia reclamelor cosmetice din orice „primetime”.

Arlette radiază feminitate de cea mai fină calitate, deși abia s-a atins de paharul cu coniac. Stă goală, goală, în vârful patului, peste care și-a deșertat un sac de cărți. A mai aprins câteva lumânări parfumate și a ales un film vechi la televizor, ca să le critice pe vedetele în alb-negru pentru coafurile lor desuete! Dialogul n-o interesează, a blocat sonorul. Reclamele rup cu insistența lor prezentă povestea desuetă, ca să ne vândă automobile, Viagra pentru potență, asigurări de sănătate, medicamente pentru prostată și croaziere cu destinații cât mai îndepărtate. Numai că Arlette răsfoiește simultan două-trei volume, căutând acolo ceea ce ne mai lipsește. Toate lumânările s-au îndreptat către sânii ei obraznic de tentanți. Cum mă așez, îmi bagă mâna pe sub halat și începe să caute, să pipăie, să detecteze. Încearcă o „citire”, îmi zice, o descifrare epitelială de tip Braille! Așa da! Răsfoiește acum și o a patra carte. Lecturii ei, una cu totul specială, bănuiesc, eu îi procur din belșug o scriitură inedită, înădită, cicatrizată, învelită sumar, incitant, iar bănuiesc acestea, între coperțile de mătase chinezească a halatului meu! Arlette mi-a împrumutat cu talent tonurile din glas, în dorința ei de a-mi lăsa urme pe unde trec. Și mă „citește” cu voce tare, puțin afectată, puțin în transă, scandând ușor: „…intru adânc / adânc / penetrez / venerez / eșuez / prin norul de polen / cu stil / viril / de la stamine / în pistil // vânez / veghez / mă las vânat / amușinat / total / viril / vital / astral / amplificând / pe rând / în gând / interiorităţi ultragiate /// nu mă predau / chiar depășit / de pași înșelători / caut să fiu / din ce în ce / mai viu / și mai surprins / captând intensități / doar / pentru a le frământa / frecvențele  / secvențele / în jocul / din ceața / încrederii / unde / când / cine are mai multă certitudine / în el / însuși / câștigă // prelungesc / întețesc / și ura / de-a dura / îmi combin muzical natura  / cu analogii / cu tehnologii / ale celorlalți / celorlalte / ca să-mi procur imunitate / impulsivitate / tactilitate / spontaneitate-n tot / și-n toate // peste statuia  / cu epidermă / a dansatorilor / pulsatorilor / cu piele ca a mea / cade o ploaie de sunete / reci / săgeți // înmagazinez tensiuni / vizualizez vibrații  / elucubrații / emit senzitivitate / pozitivitate / fertilitate / caut dorința roditoare / rebelă / fiindcă  aștept / deștept / polenizarea încrucișată / cu stil  / stamină / și pistil / la spargerea anterelor / mereu / în gineceu / gestație / acesta-s eu…” 

Arlette nu-i o amatoare chiromantică. Ea nu citește fantezist din palmă sau de pe bicepși. Profesional, și-a câștigat prestigiul unei valoroase experte în conservarea și restaurarea de corp-carte veche, rară, de document pe suport papetar, pergament și, mai nou, pe suport epidermic. Al meu. Citește din mine, din cartea pielii mele mărturisitoare. Și tânăra suferind de o tumoră cerebrală este o carte din carne, tortură și sânge. Îndura cumplit crize epileptice, cu stări de leșin și presiuni înșurubate-n ceafă, în urechi. Neurochirurgii i-au intrat în craniu și au preferat-o conștientă, pe parcursul întregii lor intervenții. O anestezie specială le-a permis verificarea permanentă a centrilor vorbirii, dialogând cu ea în română, engleză și franceză, fiecare doctor fiind de o altă naționalitate. Pacienta mai știa și o a patra limbă, latina. Poate și greaca veche…!  Pe Arlette, n-o interesează nici numele actorului… unul… l-am văzut prin niște seriale… dar a jucat și într-un rol, „live”, cel al pacientului operat la cap. El a cântat la chitară pentru Medical Center, ca să-i marcheze acestui centru Cea de-a 500-a intervenție chirurgicală direct pe creier, transmisă instant și pe rețelele sociale. Artistului i se afectaseră deja vederea, auzul, gustul, mâinile îi tremurau. Și i s-a implantat un „pacemeker” să lupte mai departe cu Alzheimer-ul, cu plăcile lui senile, acumulatoare de beta-amiloid la terminațiile presinaptice ale neuronilor, împiedicați în transmiterea influxului nervos. ”Astea-s tabloide, bine-ntoarse din condei, din trucaj… o serie-șoc a trepanatorilor noștri din fața obiectivului de luat vederea”, glumește acid Arlette pe seama eficienței promoționale a mafiei albe! Sarcasmul ei nu mă potolește. Îi spun verzi și uscate… despre cum fasolea ne strică ambientul planetar. Ditai ministru al Schimbării Climatice, Lady Verma, și-a avertizat serios confrații să mănânce mai rar fasole, pentru că flatulența națională sporește globalizarea încălzirii. Britanicii ăștia emană în neștire cantități distrugătoare de metan. Phaseolus vulgaris le scoate din buzunare peste 400 milioane de euro anual, iahnia fiind pe masa lor și de 3 ori zilnic. Arlette nu reacționează la prostioarele mele, pentru că „toate știrile astea caraghioase ascund un abuz, o manipulare, o deformare intenționată a informației în folosul lor…” Și trece la ale ei: „Memorialistica nu m-a pasionat niciodată, nu m-a convins. Ecranizarea unui roman e tot un fel de a citi, prin adaptarea textului la imagine. Ecranul este un alt fel de carte, la concurență cu imaginația mea. Nu există eveniment ce să nu ne fi marcat într-un fel sau altul, prin care am trecut, trecem, ca prin niște lecții vii, ca să ajungem la clipele ce trebuie trăite cu o aceeași intensitate, mereu, ca viața să ne devină și mai minunată. Sau măcar să ne prețuim disponibilitățile”. Mă simt din ce în ce mai penibil. Ce să-i fi răspuns? Cooptată în echipa specialiștilor de la Harvard, ea a descoperit într-una din bibliotecile universității câteva exemplare cu coperți de piele umană din sec. XVII, XVIII, XIX, când acestea nu erau niște rarități ale lumii civilizate. Bibliopogia antropodermică se ocupă de un asemenea meșteșug ciudat încă de prin veacul  XVI. Mărturiile cutremurătoare ale întemnițaților se copertau în pielea jupuită de pe câte un osândit la moarte. Mulți dintre cei ce se despărțeau de lume lăsau pios celor dragi caiete intime, jurnale scandaloase ori scrisori legate în propria lor piele. Ce efect ar avea asupra mea, citind că „și-n iubire avem nevoie de adevăr, de certitudine, de maturizarea organelor noastre sexuale, care ar trebui să fie concomitentă cu maturizarea minții noastre, prin educație, prin experiment…”? Mă întrebam asupra efectului ce l-ar produce aceste constatări, scrise direct pe pielea celui ce le-a rostit: „…caracterul divin al acestor ştiinţe inexacte / incomplete / „totalitatea realului” / „ansamblu al posibilităților” /// dincolo de divinitatea / de care nu mai avem nevoie / rămâne un habitus cognitiv / ce ne orientează / spre lucrurile esenţiale /// morala / libertatea / perfecționarea / se readaptează / ca răspundere / conştiinţă / necesitate / discernământ…”

Credeam că Arlette va descoperi în urmele lăsate după vindecare și că îmi place atletismul, schiul, vodka sau femeile frumoase. O analiză mai profundă, mai intimă, mai curioasă, m-ar descoperi și agresiv, și insistent, până la limita suportabilității, stăpânindu-mi cu greu impulsurile, imprecațiile organice, dominat de evadări tot mai oxidate, sub presiunea junglei citadinizate. Arlette vrea să mă inițieze în deslușirea și determinarea caracterului unei persoane prin interpretarea semnalelor corporale. Își înfige unghiile în palma mea, și-o trece apăsat peste față, peste piept, peste pântec, coborând-o spre părți din ce în ce mai fierbinți și aducând-o apoi sub sânul ei stâng, în dreptul inimii: „Ce ai aflat?” Îmi pune mâna pe capul ei și-mi cere să caut la rădăcina părului: „Da, acolo, acelea sunt niște semne din frageda mea pruncie, când căruciorul mi-a luat-o la vale, a prins viteză, s-a lovit de o bancă și m-a aruncat în niște boscheți plini de țepi și de pietre. M-am ales cu peste 10 copci”. Apoi, îmi plimbă palma peste sânii ei tari: „Nu-s chiar atât de naturali pe cât par, ce zici? Mă maturizam greu. Sânii mei nu creșteau la fel cu ai colegelor mele de școală. A trebuit să-i ajut pe la 20 de ani. Și n-a fost prea complicat cu silicoanele astea salvatoare, de care abuzează orice vedetă-șnur de la Hollywood”. Îmi trece iar palma peste pântecele ei dilematic, unde dorința maternă ar trebui să i se răzvrătească lunar… și, mai jos, prin pilozitatea deasă, aspră: „Ai auzit că există un sindrom, unul denumit prin inițiale: MRKH, adică Mayer-Rokitansky-Küster-Hauser? E o maladie genetică, ceva mai rar. Provoacă insuficiența în dezvoltarea uterului și a vaginului, ba chiar le suprimă uneori existența”, îmi spune ea, îndemnându-mă să o cercetez mai lăuntric, atentă la cum respir: „Uterului meu, îi lipsea vaginul. Prin transplantarea unui organ creat în laborator, crescut din propriile-mi celule, sexualitatea mea și-a căpătat o oarecare normalitate. Transplantul a aderat ireproșabil și a crescut odată cu mine, pe măsură ce eu ieșeam dintr-o adolescenţă îmbibată cu speranțe firești. Neîndeplinite. Azi, mă aflu în rândul femeilor cu drepturi depline, deseori, cu mult mai activă decât multe din ele. Am depășit toate previziunile. Nu ştiu încă dacă aș putea și procrea, fără teama unor consecințe negative, obscure, deși analizele arată că ovarele îmi funcţionează din plin, în așteptarea celui mai nimerit prilej”. Și Arlette își varsă coniacul peste halatul meu de mătase, declanșând confruntarea dintre capacitatea celulelor transplantate de a înfrânge Sindromul MRKH și complexul unei arsuri generalizate, într-un incendiu, la o benzinărie.

 „Trăim mai mult acum decât ne-ar fi îngăduit altădată moartea, beneficiem de mai mult timp ca să ne coordonăm relativ constant valorile în variabilitatea procesului nostru de cunoaştere…. și, totuși, supraviețuim mai intens, mai haotic, mai bucuroși de darurile noastre arbitrare… suntem ca niște stenturi, implantate temporar prin inima lumii… rar, ne scuturăm de pielea artificială a unui paradis artizanal… ca niște mutanți în revoluția de azi a închirierilor, când rămânem fără case, când călătoriile îndepărtate au prioritate… deși nu mai e chiar totul de vânzare, cumpărătorul nu mai are bani și cade victimă a împrumutului fraudulos… eu îmi închiriez locuința, lucrurile din ea, sentimentele din mine, organele interne și dreptul de a le folosi… ne închiriem viața bucată cu bucată…”, spune Arlette, cântă ușor, de fapt, în vreme ce eu încerc să-mi reactivez câteva din disponibilitățile mele inspiraționale, cam străvezii, printre cărțile ei grele, împrăștiate peste tot. O rog, fiindcă se pricepe cel mai bine, să scrie direct pe pielea mea, printre celelalte cicatrici, sau peste ele, că eu iubesc mai mult decât îmi îngăduie expirația, motivația, că o libertate plină de capcane și obstacole își are farmecul ei, seducția ei primejdioasă, că încerc din răsputeri să captez nuanţele, fără efortul unor interpretări forțate, că doresc din toată inima să-mi perfecționez logica alogică, dicteul automat, sondarea insondabilului, jocul omonimiilor… regenerările, piruetele și figurile de stil / între stamine și pistil // că voi vorbi greaca veche / veche de tot / în timpul trepanației / fără anestezie / și voi cânta la chitară / la vioară / despre cum lupt eu / precoce / cu plăcile senile / cu plăcerile subtile / labile / cu întrupările paradoxiste / despre cum îmi filtrez epidermic viaţa / biografia artizanală / grafia / în continuare / cicatrizant / fără ezitare / până ce pielea / carnea / oasele / gândurile / îmi vor lua din nou foc // ard / ard / și mie îmi place / cum luminez / până departe / aparte / în noapte…!

Atunci, când limbile ceasului stau una peste alta…

Atunci, în lumina mea, când ard!