UN MONUMENT PENTRU VINCENT

Pe furiș, sub aripa întunericului, cineva tot împinge ceva spre barul lui Ted. E una din monstruozitățile lui Andy Roy. S-au tot adunat acolo, în atelierul său din cimitirul nostru de mașini, gata pentru un nou transport. Unele stau împachetate, asta a evadat. Ted zice că n-o împinge nimeni. Și, dacă avem răbdare, o s-o vedem cum tot urcă dealul, puțin câte puțin, așa, pe nevăzute, până sus, în vârf. Pentru că adevărul are o energie interioară, de nestăvilit, cu care iese totdeauna la iveală.

Suferea printre alte, așa-zise, opere de artă… toate însetate de o celebritate peste noapte. Nu o trimisese încă nimeni la topit, nici măcar din greșeală, pentru că Andy o și semnase. Dar încă nu i-o ceruseră cumpărătorii, aceia care i-o comandaseră în mod expres. Plătiseră un avans consistent, bani cash, neimpozabili. În cazul acesta, nu există un intermediar. Discreția obligă. Poate că Andy tergiversează, ca să-i mai crească puțin din preț. O îngrijea mai mult decât pe celelalte. Mai ajusta la ea câte ceva, cu un ciocan din lemn… mai suda uneori și împrospăta vopseaua pe alocuri. În preajma ei, nu răspundea la nicio întrebare. Scutura nervos din umeri. Dar nu uita să-ți dea un răspuns, chiar și după ce tu ți-ai uitat demult întrebarea: „Eu, gata, nu mai am putere asupra ei.  Destinul a destinat-o deja!” L-am prins și cu un stereotip, când invoca o convertire în timp, prin răsturnări existenţiale, neaprofundate îndeajuns şi mai mereu paradoxale. Secretul lui artistic, bănuit de toți, divulgat și mai amețitor după o sticlă de whiskey, stă în compactarea… tehnicităților accidentale! Sau accidentate… Știe ce spune. Concentrează hazardul. Fatalitatea se comprimă. Semnificația își micșorează dimensiunea fizică, mărind-o pe cea simbolică. Cu cât aria asocierilor se lărgește, cu atât gradul de înțelegere își deschide accesibilitatea. De fapt, el bagă-n compactor, sau în concasor, cam tot pe ce pune ochiul… și se laudă apoi că-s creații, fiindcă le-a restructurat. A atins o cotă de invidiat, ca artist. E sculptor, cu semnătură consacrată. În primul rând, i-a îmbogățit pe toți negustorii succesului său.

Andy mi-a zis odată că el manipulează lejer sensibilități, imagini şi concepte până ce le forțează o anumită germinare. Ca o trecere a ceva, de la o stare oarecum stabilă, latentă dar potențială, la activitate. Andy nu-și respectă înaintașii: „Ce Picasso? Ce, ăsta-i pictor? Domnul ăsta… Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Ruiz y Picasso…?” Cu toată ironia lui acidă, Andy ține minte  întregul nume al spaniolului Pablo din Málaga.  „Ce Shakespeare, dle? Ce Mozart, Beethoven, Wagner? Care Kant, Hegel, Schopenhauer, Nietzsche sau Достое́вский? Sau ăla, da, Homer? Cât despre Dante, Michelangelo, Voltaire, Galilei, Ludovic XIV, Newton, Goethe… ce să mai vorbim?! Toți ăștia n-ar fi însemnat nimic, vax, dacă ar fi fost alții mai buni decât ei!” Andy are și convingeri mai serioase: „Artistul e un activist îndrăgostit plin de ură. El activează, activizează. Torturează materia. Supune la suplicii lemnul, piatra, metalul… Expresiile sale păstrează ceva din fondul originar al materialului sacrificat. Enigma rămâne în inima statuii. Rearanjarea formei finalizează efectul declanșării de reflexii directe. Altfel, ne înfrâng derivativele”.

„Toată mizeria lumii se descarcă undeva. Când un formator îi asigură acestei mizeriei o expunere, una parțială, dar semnificativă, se naște un exponat. Arta încolțește viril dintr-un dezastru. Adevărata descărcare în act plastic duce la un soi de beţie, ce ne anulează nouă individuările”. Fiecare pricepe ce vrea și ce nu vrea, pe pragul oricăreia dintre experienţele astea plastice. Așa-i? Când atelierul lui Andy ne umple de zgomote, eu depășesc vacarmul, scrâșnetul metalic, gândindu-mă la… atemporalitate, ca la un ceas fără dimensiuni. Nu, nu cad în capcane virtuale, mă bazez pe datele reale, pe oameni percepuți real, singurii în stare să-mi dăruiască niște adevăruri… de care am nevoie. Restul se împrăștie în mulțime, la discreție. Eu nu dispun decât de foarte puține practici fundamentale. Ted mă protejează într-un fel, fiindcă eu mă țin tare: ritualul meu diurn mă contopește de fiece dată cu o divinatate aflată la îndemână. Asimilez cioburi, fragmente… multiplicităţi rătăcite în unitatea esențială…   

Az’noapte, evadata lui Andy s-a mai mișcat puțin. Înaintează ori se înapoiază? Încotro? Păi, de unde a venit. Ted spune că nu o ajută nimeni. Se-mpinge singură. Parcă ar vrea să se expună de capul ei pe undeva, să ne readucă astfel sculptura din rătăcirea ei abstracționistă, pentru a fi redată unei lumi însetate de certitudine. Dar Andy Roy nu cred că ar reda-o chiar pe gratis. Deși, ar fi în stare, fiind foarte bogat.  Și arta lui e cum nu se poate mai reală: o bucată concretă, smulsă direct din realitatea asta prezentă peste tot. Ce mare artistă poate fi și realitatea asta! Așa cum o vedem! Miroase urât. Doar Ted știe de ce. În cuvinte simple, el ocolește asociațiile  monstruoase. Îi place să se joace cu cuvintele, de parcă ar fi culori. Insistă asupra consecințelor, ultratehnicizate până la autodistrugere: „Auto-distrugere”, bolborosește și Ted care numără zilnic morții din caroseriile făcute zob, aduse-n cimitir… Decesul acestora survine și din accident, și din sinucidere, și din crimă.

Anunțul funebru, apărut în presă, pe o jumătate de pagină, a deplâns amarnic decesul lui Vincent, ca urmare a unui tragic accident. Victima a suferit și o incinerare în mașina sa cuprinsă de flăcări, un microbuz. A fost o pedeapsă divină, desigur! Și toți s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui. Toți cei care nu au asistat la judecată, printre cei 12.

Vincent a trecut cu brio prin școlile private ale elitei, sub controlul sever al tatălui său, un finanțator de mare succes. Fiul a și moștenit ceva din faima acestuia. La 40 de ani, fericitul Vincent câștiga anual peste 10 milioane de dolari. Cum să nu fi avut cineva încredere totală în el? Tocmai descoperise o nouă oportunitate, una briantă, imbatabilă. Cine au alergat primii? Prietenii săi cei mai bogați. Chiar mama și frații lui i-au încredințat toate economiile lor. Ceilalți s-au bătut pentru a fi acceptați. Fiecare începea de la un milion de dolari în sus. Principalul argument al lui Vincent stătea în numărul banilor, ca unicul criteriu prin care el percepea ordinea. Moneda este cea mai ilustră victorie a alchimiei, în dorința ei faustică de a preschimba totul în aur. Deci, Vincent nu a respins nicio cale ca să pătrundă în tainele iluzionismului financiar. Mirajul monetar oscilează între viitor și trecut, ca unul dintre cele mai banale enigme. Timpul actual se măsoară prin acumulare, se dilată și se contractă în funcție de subiectivitatea fiecărui individ ca deținător de credit. Psihicul şi bunăstarea noastră materială nu-s entități separate, ci se împreună ca faţete ale unei singure monede. Mai rar, o medalie! Ghinionul lui Vincent stă în plasarea lui în timp. De pe la mijlocul anilor 1980, s-a revărsat asupra sa cea mai nimicitoare inflație de la ultimul război mondial, lovind stocurile, obligațiunile și imobiliarele. Piețele financiare cresc, fără a-și amenința fragilitatea, numai când se acordă credite sectorului real, cel care asigură o creștere suficientă a venitului pentru achitarea datoriilor. O falsă prosperitate se alimentează cu fluxuri de credit, printr-o piramidare a datoriilor, umflând piețele de active în scopul transferărilor masive ale drepturilor de proprietate… în averea oricui și-ar fi asumat o datorie mai mare decât a celorlalți. Deșeurile financiare toxice au devenit produsele cele mai profitabile și cele mai rapide modalități de îmbogățire peste noapte. Roata speranței se mai învârtește totuși, chiar amețitor, pe osia ei finanțatoare. Profiturile financiare însă nu sunt aceleași ca beneficiile industriale.

Vincent învingea întotdeauna. Era un campion. Cum procedează un întreprinzător invulnerabil? Câștigă detașat orice competiţie, primește premii grase pentru merite deosebite, pentru efortul lui de excepție, pentru inovaţia de neprecupețit. La rândul său, cu precădere, își protejează mai bine valorile familiale și pe cele ale prieteniilor de nezdruncinat. Pentru stoarcerea profitului maxim, dacă investește în medicamente şi îngrijiri medicale, de pildă, el se bazează pe nevoia stringentă de sănătate a oamenilor. Activează în trombă soluțiile preventive, amplifică toate avertismentele epidemice și intensifică vaccinurile în acest sens, grăbește cercetarea ştiinţifică și perfecționarea tehnică, achiziţionează noi formule chimice, eficiente şi mai ieftine. Își exploatează experiența, nervii de oțel, efortul, flerul, talentul, spiritul vizionar… o mulțime de calități recunoscute pentru orice aventură plină de șanse! Magicianul neoliberal absoarbe viitorul cu lăcomia nemăsurată a prezentului. Pentru el, individul s-a preschimbat într-o disponibilitate, iar cetățeanul, într-un consumator zilnic. Și cheltuie bani ce nu-i are. Miraculos, nu? Astfel 1% din populaţie stăpânește detașat 99% din bogăţia şi resursele întregii lumi. Ăștia, ădvaizării (sic!), ne spun nouă că una din cele mai bune afaceri ar fi să luăm bonuri de trezorerie. Statele, peste 50 de ani, oricum, ne vor da cu mult mai puțini bani! Firesc, un dolar de azi este mai prețios decât cel de poi’marți. Asta înseamnă dobânda negativă – ceva ce n-a mai existat vreodată. Dar, ce? Profitul negativ a existat? Cine până acum ți-a mai garantat pierderea de bani?

Proaspăt înființată, firma executivă de capital a lui Vincent se baza însă tot pe o Schemă Ponzi. Ce să mai fi inovat la urma urmei? Transfera și el sumele încredințate în conturile sale personale de brokeraj. Nimeni nu bănuia nimic, fiindcă prea friza simplicitatea. Vincent suferea grav sub dependența galopantă a jocurilor de noroc – așa au descoperit anchetatorii. Banii colectați i se risipeau în vârtejul celor mai păguboase pariuri, deși miza întrucâtva ilegal, numai pe tranzacționări garantate de informațiile sale privilegiate. Asta mirosea deja a pușcărie. La cazinouri, în sport ori pe piața de capital, a pierdut chiar și o moștenire de 800 milioane de dolari. Aur. Unii l-au înțeles cu toată durerea-n suflet, că așa ar fi în afaceri: „Vincent are calități neprețuite și o sensibilitate eficientă, dar dependența sa mistuitoare l-a distrus și pe el, și pe noi”. Alții, însă, nu l-au iertat, deși îl iubeau încă. Îl credeau prăbuşit în păcat și voiau cumva să-l salveze din chingile lui… și materiale, dar şi pline de atâta efemeritate.

Vincent a recunoscut spășit, în fața tuturor, că se simte cumplit, profund rușinat de crima lui: „Da, v-am produs pagube de neiertat, însă intențiile mele au fost cele mai bune, încercând imposibilul. O sensibilitate accentuată nu-i lucrul cel mai rău. Nu intuiția m-a pus la pământ. Eu zbor cu parapanta, dacă mi s-a defectat avionul. Cei mai mulți îmi sunteți chiar parte din familie sau prietenii mei cei mai apropiați. Cum să fi vrut intenționat să vă înșel? Avocatul m-a sfătuit să-mi mențin depoziția asta la proces, că am recurs la josnicia de a vă stoarce economiile numai pentru a-mi întreține și mai scump dependența de roata norocului. Omul de rând nu pricepe ce ar fi aceea… o ficțiune reală. Bancherul se joacă, jonglează, face ca totul să apară ca și cum… Cine se justifică prin sine? Fiecare își inventează valorile de răscumpărare a imaginii ce și-o dorește. Sărăcia e o suferință… a nimicului. Orice luptă, orice zbatere abuzează de iluzii, de priceperea în a salva măcar aparenţele. Rămân sclavul convins a tot ce-i mijlocitor între posibilitățile mele şi realizarea râvnită. Desăvârșirea stă ascunsă doar în norocul orb de a împlini un vis. Ce crudă constatare!”

Pedeapsa i s-ar fi ridicat la peste 30 ani de închisoare, într-un acord stabilit cu procurorii. Judecătorul ar fi putut arăta o oarecare îngăduință, înțelegând în felul lui situația mai delicată: „…profitând de mediul său favorizant, sprijinit pe șansă, el a recurs intens la o schemă sălbatică de fraudare, inventând false companii private de capital, adrese de email și finanțatori fictivi, buni de arătat spre a-i convinge și pe ceialți viitori investitori să i se alăture…” Nici nu era un caz individual, izolat. În urma deteriorării acestui tip de relații, se propagă îndoiala asupra tuturor fondurilor private. Aici sună semnalul de alarmă. Psihologia compară ușor investițiile capcană cu jocurile de noroc. Un broker a primit numai 7 ani după gratii pentru deturnarea a 34 de milioane de dolari. Avocatul l-a apărat cu înverșunare. Clientul lui mai pierduse și peste 3.500.000 de dolari pariind că un anumit preț de vânzare ar crește. Adicția invocată de apărare ca o maladie a înduplecat instanța. Judecătorul a pronunțat o condamnare sub cei 12 ani de închisoare, ceruți de procuror, în temeiul legii pentru o asemenea crimă.

Imaginativul câștigă prin savoare tot interesul nostru în defavoarea certitudinii. Ingeniozitatea supusă multiplicării nu mai are nevoie de inteligență. Fantezia s-a rupt complet de idee. Divertismentul a respins dintotdeauna tentația profundă. Succesul, parvenirea, reclama își inventează strălucirea, smulgând-o din haos. Fiindcă moneda, banii, își revendică rapid  eficiența, una diabolică. Iluzionismul digital naște acum miracole în serie. Arta de a produce halucinații împinge până la demență frenezia. Investești cât vrei cu buzunarele goale. Iei credit cu o dobândă mică într-un loc și ceri o dobândă mare pe ce împrumuți tu, într-alt loc. Dinamicile fundamentale s-au diluat. S-au schimbat și contabilitățile. Cei bogați vor fi mereu salvați, pe spinarea celor din ce în ce mai săraci. Dar, când înlocuiești la infinit banul real cu chitanța fără acoperire, piața intră-n colaps. Și, cât ai fi de înalt, de tare sau arogant, te prăbușești la rândul tău. Banii n-au miros. Dar vremea noastră se împute, asemenea capodoperelor lui Andy, ce se împut la propriu, pe caniculă.

Toți cei 13, care s-au urcat în microbuz, dețineau multe din secretele și subterfugiile Afacerii Vincent. Investitorul bazat pe legi economice, dar și pe unele calcule speculative, pariază dacă bursa, obligațiunile sau alte instrumente financiare alambicate își vor urca ori își vor coborî valorile. Băncile centrale acționează în favoarea corporațiilor, care își cumpără propriile acțiuni la bursă. Nu mai investesc pentru dezvoltarea firmei, pentru modernizare. Și nu mai creează locuri de muncă. Același lucru ca la speculanții în real estate, care cumpără și își revând casele la profit. Aici au dus politicile de „comodare / relaxare monetară”, care… cică ar ajuta economia. Care economie? În fapt, au dus la speculații, bulele. Și, la distrugerea acelei economii așa cum o știam. Psihologul separă dificil tentațiile norocului de aventurismul profitor al investiției diabolice. Managerii au neapărată nevoie de o terapeutică și mai intensivă, după sfatul specialistului: „În primul rând, recomand pacienților mei să-și educe abținerea, să se înfrâneze la timp. Performanța disciplinării lor emoționale se constată doar când văd că ruleta le distruge treptat avântul…” Așa o fi cu disciplina asta emoțională! Însă cum rămâne cu distrugerea disciplinei fiscale? Ca la jocurile din cazinou, și cele de tranzacționare suferă de pe urma prejudecăților emoționale, sub amenințarea pierderilor. Sentimentalismul e o mare slăbiciune păguboasă, erorile devin de-a dreptul criminale. Lui Vincent, nu-i lipsea experiența emoțională. Acumulase destulă. Fratele său, Damian, știe că psihopatul produce fascinație, chiar prin latura lui devastatoare. Nu și-a crezut fratele spășit, când a recunoscut că s-ar simți profund rușinat de vina lui. Un maestru al prefăcătoriei! Nu și-ar asuma vreodată niciun pic din vreo vină. Ce disciplinare emoțională? Psihopatul trăiește perfect detașat emoțional. Decide inflexibil, deasupra actului moral. Adulmecă prada, o recunoaște de departe. Și vinde nebunește produse financiare ce nici chiar el uneori nu le cunoaște, atât sunt de întortocheate. Știe exact pe ce buton apasă. Procedează fără ezitare. Și pare normal în întregul său comportament. Singura dependență e față de răsplată. Diferența dintre tranzacționare și joc, mai spun psihologii cu experiență, se află în motivația din spatele pariului. Modurile în care jocurile norocului bântuie prin cercurile financiare ies la iveală doar la forțarea lor din partea unui temperament mai expansiv. Când ating punctul culminant, sclavii senzațiilor tari își trădează întreaga violență. Atunci, trebuie eliminați.

Vincent și-a demarat afacerile în trombă, încă din vremea studiilor lui înalte de la Harvard și Yale. Câteva lovituri memorabile i-au asigurat recunoașterea ierarhică. Ascensiune fulminantă. În particular, nenorocirile se ținuseră lanț. Logodnica din studenție îi căzuse de pe un viaduct, iar prima nevastă i-a murit la naștere. Cine are noroc la poker, n-are în dragoste. Patern, avea ce moșteni genetic. Tatăl lui a înființat mai multe companii, toate prospere, profilate pe creditele de consum. Vestit ca finanțator imbatabil, dar și ca un filantrop larg la pungă, contribuise masiv pentru candidații de top ai partidelor. Voia să intre și în politică. L-a distrus începutul crizei din 2007. L-a lovit un infarct. Asta l-a înverșunat și mai tare pe Vincent, reprofilat pe Private Equity – investițiile de capital. O imbatabilă siguranță de sine îl ajuta să găsească ușor investitori grei pentru fondurile destinate proiectelor sale. Anul trecut, s-a lăudat cu o nouă oportunitate infailibilă și a început să-și sune familia, prietenii. Graba lui trecea drept momeală pentru gâștele cele mai grase. Strângerea sa de fonduri promitea un randament de 20 la sută. Cum să-i reziste careva? Cu cât își estima mai exagerat succesul, cu atât sporea încrederea în el. Foștii lui colegi i-au pus la dispoziție 500.000.000 de dolari. Cu numai câteva luni înainte, pariase ca un maestru, în turbionul spaimei că economia chineză încetinea, iar cea americană nu crescuse conform prevederilor. Până în vară, câștigurile sale se umflaseră cu încă 970 de milioane de dolari. O vedetă în toată legea. Dacă s-ar fi oprit aici, pe un capital de expansiune judicios, oho, steaua lui ar fi atins apogeul. A pariat totul din nou, pe același calapod. Dar piețele s-au redresat subit și au atins zona pozitivă. El a pierdut lamentabil. Cineva a strigat: Fraudă! O anchetă l-a îngenuncheat și procurorii au pus laba pe el. Jocurile de noroc l-au terminat. Chiar și din moștenirea lui de 800 milioane de dolari s-a ales praful. Fratele lui cel mare s-a sinucis. Mama lor a dispărut.

Bancherul împrumută bani sau finanțează în schimbul unei dobânzi, ori al unui procent din profit, pe cei din industrie, din comerț, din  agricultură. Dar, tot el conduce și jocul de noroc într-un cazinou, dispunând de sume suficiente ca să acopere mizele celorlalți jucători. După pierderea moștenirii, după sinuciderea fratelui, după dispariția mamei și puțin înainte de începerea procesului, Damian i-a cerut socoteală lui Vincent, în spatele ușilor închise. Își stăpânea cu greu furia. De la prima întrebare, Damian a ratat confruntarea. Răspunsul fratelui său l-a lăsat fără cuvinte: „Dar asta-i puterea finanței, când lărgește un sistem până la nivel mondial. Ea trece controlul financiar în interes privat. Treptat, supune forța politică a țărilor și le subjugă economia. Așa-zisele bănci naționale ajung să domine guvernele prin posibilitatea de control asupra creditelor de trezorerie. Manipulează schimburile străine, influențează capacitățile productive și îi corupe pe politicieni pentru cooperare. Cei mai docili dintre ei primesc recompensele la  expirarea mandatelor. Mediul de afaceri îi încorporează. Feuda capitalistă se lasă condusă de către băncile centrale, care își unesc inițiativele. Practic, ele acționează prin rețeaua de acorduri secrete, încheiate la întâlniri private, dau ordine prin conferințe și întâlniri la nivel înalt. De ce crezi că există o bancă specializată în  Reglementări Internaționale? Asta-i o corporație privată, invincibilă. Jaful, exploatarea, corupția… sunt bune. Îți cresc încrederea în steaua ta. Ajungi să înfrângi răul ce-ți împiedică înflorirea, adică scapi de slăbiciuni. Fericirea îți crește odată cu maturizarea puterii tale. Cei slabi oricum vor pieri. Nu le-ar strica un ajutor, să le grăbească sfârșitul. Selecția operează prin abilitatea fiecăruia de a urma cele mai drastice reguli ale celui mai amplu transfer de bogăție din istorie. În ciuda tuturor eșecurilor, eu mă cred și mai important. Sunt un privilegiat ales de soartă. Resursa mea inepuizabilă stă în forța de a pierde!”

Lui Damian, i se făcea negru înaintea ochilor. Înțelegea totul foarte greu. Băncile își fac banii, cei reali, atunci când dau credite, din care ele trebuie să țină concret doar 3%. Tu le dai înapoi ce ai împrumutat, plus dobânda, plus contravaloarea fiecărui serviciu. Astfel, simplu, băncile realizează cele mai mari contrafaceri de monedă. Legal, statul le acordă dreptul să inventeze banii. De fapt, bancherii nu ne pun bani reali în mână. Ne oferă doar posibilitățile de a opera cu ei prin intermediul lor. Nici n-ar reuși să le asigure tuturor depunătorilor mai mult de 3% din sumele lor depuse. Atât numerar sunt obligați ei să păstreze în seifuri. Incapacitatea de plată i-ar lovi în primele ore, dacă toți clienții ar vrea să abuzeze sistemul în aceeași zi. Când Damian și-a auzit fratele că spune pe șleau cum torturează banii ca să le extragă puterea, în mintea sa a încolțit o idee. Vincent avea tupeul de a pretinde că lua păcatele tuturor asupra sa, odată cu toți banii lor, ai acelora ce-și puseseră încrederea totală în promisiunile lui. Pe drumul spre prosperitate, nu trebuie să mai muncești. Economia se baza pe industrie, pe agricultură… Astăzi, se axează pe servicii și informații. Scamatorul monetar mărește rata dobânzii pe panta negativă. Credit ușor și ieftin, datorie exorbitantă. Și devalorizare din când în când… până la 10.000 % inflație, ca și când n-ar mai exista un mâine. Cu tot ce ai agonisit o viață întreagă, îți cumperi o bicicletă. Toți amărâții au sărăcit și mai tare. Ruină și faliment. Inteligența scamatorului maschează fascinant o crimă înspăimântătoare. Merită un monument!

Al treilea frate, Damian, a renunțat de bună voie la multe din avantajele sale. Nu  joacă sistemul, nu-i trage cacealmale! A ales cealaltă cale, în iureșul avântului global. S-a implicat în vânzările pentru lumea a treia. Și el s-a pregătit în școlile elitelor, pe o groază de bani, specializându-se în inginerie. Ca tânăr energetician a coborât chiar și în subteran, adânc, în mină, lucrând efectiv la automatizări. Apoi, l-au tentat laminoarele. Giganții i-au acceptat inovațiile. Automatizările sale se perfecționau rapid. Digitaliza întregul proces productiv al celor mai radicale proiecte. Vincent îi spunea: „Unde crezi că vor duce automatizările tale? La ușurarea muncii? Ții minte ce prevedeau oamenii de știință, când noi eram elevi! În viitor, ziceau ei, mașina va munci în locul nostru. Vai, ce bine, ea va trudi ca proasta și noi îi vom fi șefi! Azi, când economia a trecut pe robotizare, nu mai e nevoie de efortul clasei muncitoare. Și automobilele se conduc singure. Grevele au sucombat. Muncitorule, nu vrei să vii la muncă? Mâine vei sta acasă pentru totdeauna. Un robot te-a înlocuit. Mașinile muncesc. Și noi șomăm!” Ambițioșii mizează totul pe prelucrarea resurselor naturale. Cei mai inteligenți obțin mărfurile prin cele mai simple și mai rapide tehnologii. China a forțat dumping-urile, înlăturând emergenții. România se lăuda cu oțelul ei – 20 de milioane de tone anual. Cât pe ce să-i întreacă pe nemți. Până când piața s-a săturat de atâta oțel. Investiţiile ceaușiste erau ca elefantul pe lângă țânțarul de azi. Comunismul s-a prăbușit, concurența i-a furat furnalele și i le-a dărâmat. Chinezii s-au pus pe alte recorduri. În 2 ani, a întrecut tot cimentul american al secolului trecut. Din 2000, Beijingul a executat 12.000 de funcționari corupți. Investitorului străin îi convine corupția. Într-o zi, ne vom trezi cu o Chină independentă sută la sută.

Între timp, Damian a preluat și reprezentanța unui gigant, tot în domeniul lui preferat, cel energetic. Marile concerne fac și achiziţiile cele mai spectaculoase. Ca vânzător experimentat, ca achizitor vizionar, Damian a întărit expansiunea patronilor săi. Asemenea fratelui Vincent, și el are o gamă de convingere aproape magică. Mereu modest, mereu meticulos, nu-și permite derogarea. Cei aflați în curs de dezvoltare mai credeau că miracolul globalizării le va spori bunăstarea. S-au înșelat. Speranțele se împlinesc pe seama sistemului numai în măsura justei lor gestionări. Liberul schimb a anemiat veniturile necalificaţilor, le-a uniformizat, în cădere liberă. Eşecul nu vine doar din erorile inerente. Încrederea în “establishment” s-a diluat. Împrumuturile nesăbuite ale guvernelor acordate băncilor ne-au târât în recesiune. Cetăţenii obişnuiţi nu izbutesc să se mai apere singuri. Unde-i protecţia socială? Inovaţia stagnează. Restructurarea pieţelor îngroașă inechitatea. Cine mai vorbește de performanţă? Regulile jocului se modifică din mers numai în avantajul băncilor, al corporaţiilor. Bogaţii devin tot mai protejați, împotriva tuturor. Legile concurenţei s-au perimat. Legislaţia se aplică preferențial. Financializarea a intrat în trepidație. Guvernanţa corporatistă se înăsprește. Ar fi bine ca, la ieșirea din Casa Albă, Obama să-și ia cu el Parteneriatul Transpacific dintre SUA şi cele 11 țări pacifice. Să-și ia și Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii dintre UE şi SUA!

Damian s-a descurcat de minune și-n labirintul legii. De câte ori a deschis câte o acţiune împotriva autorităţii, a câştigat, primindu-și despăgubirile pentru daunele cauzate, chiar și acolo unde nimeni nu mai nădăjduia. Când te ajuți de cele mai temute birouri de avocatură, înveți foarte multe. Tu însuți devii un judecător necruțător. Și cum ar fi dacă ar trebui să-ți judeci chiar fratele? Damian știe foarte bine că o dexteritate se întărește printr-o experiență grea, de aceea el consideră vulgar să-și mute cineva vina pe dependența de jocuri de noroc pentru atenuarea infracțiunii sale: „Procurorii trebuie să ancheteze prejudiciile, nu facilitarea transferului de responsabilitate”. În ceea ce-l privește, Damian duce o politică a investiției în viitorul companiilor sale. Deși se pricepe, s-a ferit de orice manevră suspectată că ar apela la ingineriile financiare, ca acelea ce provoacă poziții favorabile prețurilor de stoc.

Banii se nasc din nimic, prin tipărire, în seiful bancherilor. Firmele își cumpără propriile acțiuni la bursă, ca să le manevreze prețul. Nu mai investesc în dezvoltare. Din 1973, cea mai puternică economie a lumii și-a crescut investirea în „capitalul intangibil”, neglijându-l pe cel „tangibil”, cum e înalta tehnologie ce corespunde cerințelor actuale. Sistemul ne-a aruncat între două economii. Cea “reală” produce bunuri și servicii pentru tranzacționare. Când capitalul tangibil funcționează, locurile de muncă se înmulțesc odată cu amplificarea randamentului. Veniturile noastre provin din salarii și profituri. A doua economie vinde și ea mărfuri sau servicii, dar, pe datorie. Este o rețea rentieră: creanțe financiare și închiriere de proprietate. Creanțele imobilizează activele, exploatează participațiile, împrumuturile, depozitele și garanțiile. Statisticile oficiale mențin neclaritatea. Veniturile muncitorului sunt rezultatul unui schimb, ca preț al forței sale de muncă. Nici nu trebuie impozitate. Ele diferă de veniturile prin extracție, care sunt câștigate. Damian produce bani reali, din munca lui. Finanța se aseamănă cu sistemul sanguin, asigură fluiditatea operațiilor între vânzare și cumpărare. Dar sângele acesta s-a îmbolnăvit grav de leucemie. Lăcomia aberantă l-a infectat. Numai o piață cinstită de capital ar sugruma leucoza datoriei publice. O bogăție concretă, sporirea continuă a standardelor de trai și toate încasările obținute din producție se datorează numai muncii, forței de muncă. Lucrătorii efectivi, harnici, antreprenorii chibzuiți, investitorii și inventatorii ar răsufla ușurați după eliminarea tuturor afaceriștilor fără scrupule. Unora, terapia le stimulează și mai tare agresivitatea. Criminaliștii dovedesc frecvent fatalitatea jocurilor de noroc într-o întreagă sarabandă a crimelor de pe Wall Street.

Într-o ultimă discuție, Vincent i-a mai spus lui Damian, preluând multe date din discuțiile ulterioare: „Ieșiți fără număr de sub tipar, banii sunt doar niște bilete de credit ce promit o convertire la cerere. Ingineria financiară nu produce bunuri, nici bogății “reale”. Valorile tirajelor bancare nu-s la fel cu cele din vânzarea produselor industriale. Expansiunea financiară se bazează excesiv pe extracția de dobândă, neglijând profitul sectorului productiv. Cine solicită credit în cifre înapoiază bani reali, produși în mod real, prin munca lui. Abia acum „banii” tipăriți devin bani adevărați”. Vincent nu i-a mai explicat lui Damian cum se redistribuie bogăția și cum se manipulează ratele dobânzilor în globalizarea de astăzi. Sistemul bancar a renunțat la presupunerea tradițională că rolul lui de căpătâi ar fi să crediteze finanțarea investițiilor în noile mijloace de producție. Finanța cumpără și transferă active imobiliare și financiare. Inflația activ-preț se datorează efectului de bumerang al datoriilor. Investițiile de capital evită înadins producerea de bunuri și servicii nefinanciare. Nivelul de salarizare tot scade, fiindcă se urmărește doar perversa extragere de profit. Prețurile activelor cresc cu mult mai repede decât umflarea datoriei. Crearea de bogăție nu-i decât o inflație amețitoare a prețurilor pentru active. Valoarea netă a economiei se îmbunătățește numai pe termene scurte. Stabilitatea i-o dă producția și consumul. „În această situație, justiția a găsit acest subterfugiu și pentru unul ca mine: dependența de jocurile de noroc. Toată finanța e un cazinou, prea mare ca să cadă. Și atunci, în văzul lumii, instanțele diluează efectiv cumplita fraudă financiară. Cazul meu nu-mi aparține în întregime. E o penalitate sistemică. Te vei mira cu ce pedeapsă mă voi alege! Nici nu merită să-mi înscenez o moarte și apoi să fug într-o insulă, unde pot trăi ca un nabab din ceea ce mi-a mai rămas…” i-a mai spus Vincent fratelui său.

Tatăl a murit de inimă rea, un frate s-a sinucis. De moștenire, s-a ales praful. Mama și-a pierdut mințile… și Damian a rămas neînduplecat.

Totul trebuia să rămână în familie. Pe vârful dealului, microbuzul lui Vincent s-a oprit. În el, urcaseră 13 oameni hotărâți. Și au coborât 12.

Andy a preluat mașina de la Damian. Și a băgat-o direct în compactorul din atelierul său, cel cu cea mai mare putere.