Primii mei paşi pe Lună

În 1969, pe 20 iulie, eu, omul simplu al planetei mele, am ajuns pentru prima oară pe Lună. Și am privit de acolo, învingător, Planeta mea Albastră: “Uite c-am făcut-o şi p-asta… mult mi-a mai trebuit! Iată-mă! Trăiesc la scară cosmică, mă deplasez cu adevărat, revigorat, propulsat de viteza gândului meu, prin Univers! Închisorile şi crimele politice, războaiele devastatoare şi înfrângerile repetate, atentatele și paradoxurile, sărăcia și prostia, umanismele expirate și dejecțiile istorice au rămas în iad, pentru că Nixon a telefonat din Casa lui Albă către Selena: „…the heavens have become a part of man’s world“!

Şi Ceauşescu s-a înscris în cursa celui mai grozav experiment al secolului, aprobând ca românii lui să fie singurii din tot lagărul socialist la preluarea televizată a Misiunii lui Apollo 11. La nici 2 săptămâni după spectacolul astral, pe 2 august 1969, însuși președintele Nixon a ‘aselenizat’ la Bucureşti, fiind primul șef suprem, american, ce vizita o ţară din Pactul de la Varşovia, ocupată de fosta aliată – URSS, după două războaie mondiale. A venit însoțit și de Kissinger! Americanii zburaseră până în Lună, dar nu reuşeau să ajungă în China. Capitalismul lor expansionist se interesa de stabilirea unor relaţii speciale cu detestatul comunism chinez, ai cărui diplomaţi stăteau ascunşi de frica revoluţiei culturale. Emisarul Ceauşescu a retransmis cu abnegaţie Beijingului propunerile Casei Albe. Chinezilor însă nu le convenea o intermediere românească, oricând aplecată spre trădare la presiunile Moscovei şi le răspundeau americanilor prin Pakistan. Tot în acel fierbinte 2 august se programase şi un Congres al ţărilor frăţeşti în capitala română, unde venea chiar tartorul de Brejnev. Ceauşescu şi-a asumat eroic o extraordinară demonstraţie de independenţă, amânând cu o săptămână congresul şi primirea lui Brejnev, în favoarea întâlnirii sale cu Nixon, stabilită de împrejurări pe agenda aceleaşi zile. 

 AMINTIRI DIN COPILĂRIA SELENARĂ

Liderul român voia să-l anunţe pe cel nord-american că tocmai se pregătea, spre fericirea întregului său popor, să “realizeze măreţ o alunizare… în Soare”. Consilierul pe probleme cât de cât cosmice i-a explicat conducătorului iubit că asta nu prea se poate, fiindcă soarele topeşte orice rachetă s-ar apropia de el. Însă Ceauşescu a găsit imediat soluţia: “Noi ne trimitem racheta noaptea”.

Sovieticii îl plimbaseră scurt pe Gagarin prin Cosmosul apropiat încă din 1961 ca ăsta să vadă cu ochii lui că, în realitate, cerul e negru și ziua, dacă-i lipsește atmosfera. Pregătirile propagandistice le întrecuseră pe cele cosmonautice. Ruşii şi-au anunţat succesul epocal numai după încheierea misiunii, luându-i pe toţi prin surprindere. Nu s-a dat publicităţii nici faptul că, la înapoiere, Gagarin ar fi apărut în uşa rachetei sale, acel Vostok 1, înjurând: “Care mama-dracului m-a încuiat înăuntru, când am venit aici să mătur?”

Rivalii americani nu s-au băgat în aranjamentul orbital sovietic, deşi Războiul Rece tensiona la maxim ideea unui conflict stelar apocaliptic, prin plasarea câte unei bombe atomice în gura fiecărei căţeluşe Laika, lansată de o Katiușă, încărcată ochi cu proiectile tip sputnik.

Pe 8 martie 1965, prin Aleksei Leonov, ruşii s-au lăudat şi cu primul lor om ieşit în spaţiul cosmic din naveta sa, timp de 10 minute, ca să observe fascinat că: “Mă simt minunat… văd norii, văd marea, văd Caucazul…” Acesta a ănsemnat apogeul programului spaţial visat de brejneviști. Aleksei Leonov urma să fie şi primul care și-ar fi pus talpa pe Lună, urmat de Oleg Makarov, aprobaţi personal de cosmonautnicul omnipotent Leonid Brejnev. În noaptea aselenizării americane, Aleksei şi Oleg au vizionat pe furiş, la un televizor special al Institutului Spaţial din Moscova, filmul câştigării cursei stelare de către adversari. Nu se mai ştie ce s-a întâmplat cu pelicula realizată de Mosfilm, în studiourile militare din Deşertul Siberian, cu prima – presupusă a fi – aselenizare rusească.

Dacă sovieticii ar fi atins Luna cu N1, racheta lor secretă, ei ar fi vopsit simbolic astrul în roşu. Corporatiștilor nu le mai rămânea decât să vină în urma lor şi să scrie pe fondul roşu cu vopsea albă: ‘coca-cola’! Dar, pe 3 iulie 1969, pompa de combustibil a lui N1 s-a blocat – 29 din cele 30 de motoare s-au oprit brusc… şi N1 a explodat fulminant la numai 23 de secunde după stingerea propulsoarelor, distrugând naveta şi rampa ei de lansare, în cea mai mare explozie din astronautică.

La ordinul lui Mao, chinezii o luaseră cu mult înaintea americanilor la pășit agale pe Lună şi nimeriseră deja acolo… cum? Unul peste altul! 

CÂND PASUL CEL MIC E UN SALT GIGANTIC                                              

La ora 9:56:20 p.m. – Central Daylight Time in Houston, omul a trecut de pe scara modulului său spaţial direct în praful lunar. Cu o întârziere de 1,3 secunde, cât le-au trebuit undelor radio să traverseze cele 238.000 de mile până pe Pământ, vocea cosmonautului a triumfat: “That’s one small step for man, one giant leap for mankind”. Ar fi trebuit să spună, conform scenariului stabilit: ‘…one step for a man’ – dar emoţia i-a înfrânt grija pentru exprimarea corectă.  Aceste cuvinte istorice puteau fi rostite însă de la orice alt microfon, aşa cum toată filmarea putea fi deja efectuată într-un studio hollywoodian ori prin Deşertul Nevada, în perimetrul de maximă securitate a Zonei 51, controlată de o armată cu glonţul pe ţeavă. Procedeul denumit “noapte americană” permite ca ziua, în amiaza mare, să se facă noapte pe peliculă, din cauza filtrelor speciale, aplicate pe obiectivul de filmt. Aşa că primul actor lunar / lunatic putea să declame şi replica: “O filmare mică pentru un om, o escrocherie uriaşă pentru omenire!”

Şi eu am ajuns la Lună. Sau, mai bine zis, m-am dus pâna la locul în care Luna a ajuns la mine, printr-una din rocile sale, una mică, neagră, cam cât o monedă de 25 de cenţi. Asta s-a întâmplat la Cape Canaveral, în Florida, cu câţiva ani în urmă. Acolo, m-am mirat ca tot turistul de hangarul în care se montează navetele, cea mai voluminoasă construcţie din lume, urmată pe locul al doilea ca importanţă de piramida Quetzalcoatl din Mexic şi de Casa Poporului lui Ceauşescu.

Rampa de lansare se mişca abia perceptibil pe terasamentul dintre locul de asamblare a rachetelor şi punctul lor de lansare în spaţiu. Era atât de mare încât m-am gândit că, pentru plecarea de pe Lună, înapoi, spre Pământ, modulului deja aselenizat i-ar trebui ceva asemănător. Păstrând proporţiile dictate de gravitaţia cu de şase ori mai mică şi de dimensiunile vehicolului ajuns acolo, tot ar fi necesară o rampă incomparabilă cu ce a lăsat ‘Eagle’ în urma lui. Mai nimic.

E şi un muzeu imens la Cape Canaveral. Când am intrat în prima lui încăpere, întunecoasă, se prezenta vizitatorilor un documentar cu toate dezastrele astronautice. În sala principală, am trecut pe sub fuzelajul unei rachete cu mai multe trepte, interminabilă, atârnată de tavan. Într-un studio, special amenajat, cel care voia o fotografie, ca să-şi înşele prietenii că a exersat în mediu imponderabil, era pozat întins pe un soclu, dând din mâini şi din picioare, ca la înot, într-un decor neutru, de culoare verzuie. Efectul final se obţinea prin suprapunerea celui astfel regizat pe imaginea unui interior real de rachetă. Iluzia convingea pe oricine. 

Erau expuse pretutindeni planşe complicate, cu şiruri de explicaţii pe înţelesul tuturor, costume cosmice din fâş alb, elemente specifice, recuperate în diverse împrejurări… şi o cabină, ce participase deja la o misiune, dar pe care cu greu mi-o mai imaginam că ar reuşi să zboare şi singură, pe drumul de înapoiere. Se mai păstra punctul de control al Misiunii Apollo 11, alcătuit din câteva monitoare. Mai complicat decât el îmi pare astăzi biroul de mişcare, cel din unele staţii de metrou. Când am plecat, la sfârşitul vizitei, am vizionat un spectacol al aselenizării, realizat pe o scenă specială, foarte asemănător filmului difuzat în 20 iulie 1969. Era să uit, se înnopta, şi mai era deschisă intrarea într-o navetă spaţială, dezafectată . Nu are motor, vine înapoi pe pământ ca planorul. 

Cel mai emoţionant moment al zilei s-a petrecut în The Astronaut Hall of Fame, după ce m-am apropiat de acea rocă lunară, tocită, pe care aveam voie să o ating. Mi-a trebuit mult timp să mă hotărăsc, neîncrezător în provenienţa și influența ei. De fapt, nimeni nu te împiedica să-ţi pui mâna pe orice exponat. Şi, când am atins bucata de lună, uşor, cu vârful degetelor, n-am simţit nimic deosebit. Îmi pusesem o dorinţă în gând, dar tot ce mi s-a împlinit a fost doar acest text, ce se voia a fi o poezie, o mărturisire, o complicitate inspirată selenar:  aici  /  în The Astronaut Hall of Fame / la intrarea spre Kennedy Space Center / NASA / este expusă o bucată de rocă / mică / neagră / lucioasă / adusă de cosmonauţi / de Apollo / chiar de pe Lună / pentru că asta scrie sub ea /// o poate atinge oricine / cu vârful degetelor / cu respiraţia  / cu inspiraţia /// mulţi au devenit  / astfel /  poeţi / probabil /// alături / în The Vehicle Assembly Building / se asamblează navetele spaţiale / pentru lansările  / de pe Rampele A şi B /// You may site in a mission control console / take a virtual moonwalk / feel the pull of 4 Gs in the G-Force Simulator / and / land a Space Shuttle /// am atins şi eu roca lunară / expusă la Kennedy Space Center / cu teamă /  cu neîncredere /// de atunci / privesc Luna / mai ales când  îmi apare întreagă / albă / în plină zi /// o privesc atent / cu un anumit sentiment / de complicitate…

A FI SAU A NU FI FOST PE LUNĂ!

La aniversarea a 40 de ani de cucerire selenară cu camera de luat vederea, NASA și-a pierdut originalul difuzat în 20 iulie, şters din greşeală împreună cu alte documente de arhivă. Refacerile actuale se datorează unor specialişti ai recuperărilor digitale. Sub modulul lunar din Marea Liniştii, lipseşte încă şi mai evident craterul ce trebuia făcut în praf, la aterizare, de jetul propulsator.

Astăzi, când adevărul crud despre Proiectul Apollo nu mai atrage persecuţia feroce şi nu mai ucide pe nimeni în accidente prevăzute minuţios, ne reconstituim fiecare dintre noi aventura preferată. Prea multă moarte şi dezastre se adunaseră în contul lui Apollo ca să nu se fi apelat, din precauţie, la cinematografia magică. Emoţia în exces forţează ochiul mincinos să conlucreze în favoarea fantezistă. Când totul s-a pregătit conform caietului tehnic-regizoral, din vehicolul spaţial denumit ‘Eagle’ a apărut Neil Alden Armstrong, sau oricine altcineva, că tot nu se vedea cine se deghizase în scafandru alb. În lipsa unui cameraman prealabil, Armstrong ar fi fost silit să coboare înainte de ceea ce s-a numit ‘primul pas’ şi să-şi fixeze pe teren obiectivul camerei de înregistrare pe ieşirea din modul. Sau, mai firesc, al doilea pasager ar fi trebuit să filmeze din spate deschiderea hubloului şi coborârea pe scară a primului om ce atingea suprafaţa lunară. Sub pretextul oficial că semnalul recepţionat nu se potrivea cu cel al reţelelor de televiziune, o cameră obişnuită a filmat la rândul ei ceea ce reda ecranul monitorului aflat ‘în direct’ cu Luna, sau cu orice alt emiţător din oricare altă parte. Banda sonoră reda comentarii ce puteau fi ale oricui, mixate de oriunde.

A coborât şi al doilea actor galactic. Lancea steagului cu dungi şi stele s-a înfipt în sol, iar drapelul a fluturat biruitor… în vântul mândriei naţionale de a fi primii între cei mai dintâi, înfruntând ca niște cowboys vacuumul înstelat.                          

Interpreții s-au deplasat cu sărituri de cangur, de şase ori mai uşori, au adunat o grămadă de pietre, pe care le-am fi avut şi noi pe pământ, prin zonele noastre mai arctice, au presărat câteva instrumente de observaţie în viitor… şi au plecat după 2 ore şi 21 de minute. Că tot rămăseseră fără combustibil la venire, modulul lunar a produs un efect pirotehnic: fâs… s-a desprins de rampa ca un cadru metalic pentru o saltea dublă şi cabluri bine camuflate l-au tras din centrul… platoului de înregistrare.

Aterizarea fusese mai importantă pentru magicienii pseudoblepsici. De plecare, nu se mai sinchisise nimeni, pe fundalul satisfacţiei generale. Avertizările involuntare n-au încetat o clipă pe parcursul transmisiei. “…e absolut ireal… e incredibil, incredibil…” se minunau actanții. Şi mulţi dintre spectatori n-au crezut mai nimic din ce li s-a arătat drept cosmic-reality show. Totul era ireal și incredibil. Nici sovieticii nu s-au aventurat denigrator, prin detalii sci-fi şi dezvăluiri negaţioniste, speriaţi să nu le apară prin ziare fotografia primului lor astronaut, proţăpit în uşa unui sputnic din butaforie, cu mătura-n mână.  

IDENTIFICAŢI OBIECTELE ZBURĂTOARE!

Obiectele Zburătoare Neidentificate există. Fereastra mea se umple cu ele de cum se înserează. Cercetările secrete ale ministerelor apărării şi ale atacului informatic pe toate fronturile le explică prin cauze naturale. Originea lor este terestră şi constă, de exemplu, în fulgerele circulare, în plasmă, în vortex-uri, într-o mulţime de alte fenomene răspândite mai jos sau mai sus în atmosfera înconjurătoare, plină de enigme descifrabile. Plasma e un nor electromagnetic de scurtă durată care, în anumite condiţii meteo, apare solid, se mişcă extrem de rapid, provoacă privitorilor stări de vomă şi regretabile pierderi de memorie.

În fiece noapte, oraşul meu se desprinde de sol ca o uriaşă aeronavă, în sunetul claxoanelor, în luminile farurilor auto, şi se înălţă, trece râul, se avântă dincolo de nori într-o călătorie de vis prin universul plin de vers. Programul geneticii urbane se desfășoară perfect şi în impoderabil. Oraşul meu transmite semnale prietenoase, marilor constelaţii. Îl înconjoară un halou sonor, melodios.

Dorim a schimba lumile ce nu le putem stăpâni, în numele altor lumi, plăsmuite ca urmare a fenomenelor din plasmă. Cu cât mă concentrez mai tare, ca să găsesc un rost eficient emoţiilor mele, cu cât îmi lansez mai plin de candoare oraşele în spaţiu, noapte de noapte, prin aburul perdelelor mele de la geam, cu atât stelele Căii Lactee cad mai des şi mai rând pe rând direct… în cana mea cu lapte.