Sânge în cimitirul de mașini

Din vârful dealului, imaginea se cască dezolant. Speranța ți se evaporă instantaneu și simți un gol dureros în stomac. Nu cobori vertiginos la vale, ci te afunzi într-o cloacă. De cum intri în cimitirul rablelor, Ted şi-a amenajat barul într-un autobuz fără roţi. Pentru noi, nu există băutură bună sau rea, ci doar dintr-aia, mai ieftină. Contează rezultatul scontat. Nimic nu s-ar produce fără un strop halucinogen, nici visele, nici trezirea.

Pentru Ted, lumea se îndreaptă în direcţia cea mai directă, atâta vreme cât n-o luăm încă razna și nu confundăm între ele cimitirele. El nu-i prea simpatic. Dar ne-am obișnuit să-i dăm mereu dreptate. Dacă bei fără să plăteşti, îl pierzi de prieten. Iar dacă minţi că ai datele exacte despre fiinţa ta, el îţi rupe oasele, te întreabă cum te mai simți şi cheamă câinii. Mulţi nici n-au nevoie de barul lui, pentru că buzunarele le sunt mai mereu goale. Şi îl urăsc din inimă când el le descoperă micul adevăr cu care ei mai înfruntă firav viaţa, pentru că se tem să nu-şi mai piardă o parte din independenţa și așa grav avariată.

Ted însă îți dă oricând pe datorie. E singura lui sursă de a-și spori clientela. Toți ne simțim datori vânduți. Într-un fel, așa, îl recunoaștem ca șef. Se descurcă de minune. Are în mânecă tot felul de soluții. Rar, ne arată practic la câte se pricepe. Ieri, vorbea despre procesele dinamice dintre active și creditări. Recunoștea că are o perfectă franchețe, până la apariția primului contabil.

Pe cea cu cartea-n mână o cheamă chiar așa: Fata-cu-Cartea-n-Mână. Sau Fata Cărții. Sau… doar Fata. Ea se grăbeşte să fie bătrână, pentru că timpul i s-a cam oprit în loc. Se suie pe capota mașinilor abandonate, se urcă în copaci, ne arată fără să vrea ce are sub fustă şi culege raze dintre ramuri. Unul, mai ciufut, i-a urat odată să nimerească-n livezile abrupte. Fata a scos o lămâie din sân și l-a întrebat râzând: “Ştii de unde o am? Dintr-un arbore de cacao albastru, plin cu lămâi verzi. Dacă nu mă crezi, vei cădea imediat din picioare, lat, la pământ. Şi nu te va salva decât asta, lămâia mea din arborele de cacao”. Ciufutul şi-a bătut tâmpla cu degetul în semn că acolo-i buba, a făcut doi paşi şi s-a prăbuşit. “Dă-mi iute lămâia!” a rugat-o el pe Fată. Bolborosea. “Care lămâie?” s-a mirat acru fata. “Aia din arborele tău de cacao!” s-a învineţit şi mai tare la faţă. Ea a rupt cu dinţii lămâia, i-a stors zeama pe piept, pe creştet… cojile i le-a îndesat în gură. Cu toţii ne-am mirat cum ăla şi-a revenit şi, apoi, în patru labe, şi-a cam văzut de drum.

Hud îşi cară aripile într-un sac de golf, fiindcă se vrea un înger căzut de sus, din înalturi. O fi căzut în cap. El face obiectele să dispară, dar nu le mai aduce înapoi. Se visează adesea cu bricheta în mână, înăuntrul unei dinamite. Dacă nu explodează, doarme câteva nopți în șir. Se scoală foarte obosit și delirează alte două-trei zile. Numai Fata crede în aripile lui din sacul de golf. Ted ne spune în șoaptă că i le-a îndesat acolo chiar ea, una câte una, fiind doar nişte aripi de curcă, una căpiată, tăiată de trenul ce nu oprește niciodată. Hud îşi aminteşte cum alerga el după firele de polen ce-i intrau în ochi şi s-a pomenit prăbușindu-se. Cădea, nu se mai oprea. Nici că s-a mai oprit! Noroc orb cu abisul lui fără de fund, altfel s-ar fi ales praful din trupul său. La o răscruce de vânturi nucleare, el îşi va lipi aripile, alea din sac, şi “…o să mă invidiaţi voi, pietonilor, cât de sus am să mă fâlfâiesc!”

Mai bântuie p-aici şi o curvă bătrână, căreia îi place să o saluţi desuet cu “Hello, Diva, I love you!” Ar fi de preferat să-i și cânți puțin cuvintele tale. Ea se întoarce spre tine radiind, parcă te cunoaște de undeva şi te întreabă languros dacă nu doreşti ceva de băut, pentru mărirea pupilei tale personale: “Florile aşteaptă să le uzi și toamna, când foșnesc frunzele veștede, aşa că ia-mi şi mie ceva tare, să-nfloresc pe umărul tău!”

Rar, vine şi hoţul, căruia i se zice Galantul, pentru că oferă whiskey în zilele lui cu noroc. Diva îi gângurește la ureche numai după al treilea pahar: “…n-ai vrea să ai / să ai / pis-pis / să ai / o pisicuţă’uță’uță’uță / aşa ca mine / să ai / aiaiaiai / Paloma-loma / să-ţi fie bine ‘ine ‘ine-ne… cuccurucucu-rule?” Și strică toată vraja. A uitat de floarea ei neudată. După al patrulea pahar, nu mai vrea să se pisicească și se dedă spectaculos, preferând frivolitățile!

Dacă am uitat pe cineva… pe Jegosman, pe Balababau, ori pe oricare altul, nici o pagubă, cum nu contează nici chiar Ted, cu spusa lui cum că mântuirea ar trece prin rănile noastre deschise, ca printr-o cârciumă. Și totuși, fără el, cum s-ar mai descurca ceilalți, oameni lipsiți de dumnezeu, de domiciliu și de siguranța orei ce trece?

Cu vreo şase luni în urmă, apărea şi Rick. Un bezmetic, obsedat de viteză. Îşi bătea joc de Hud, în văzul lumii. Îi trăgea-n jos nădragii şi ăsta fugea-n puţa goală printre noi – nu ca să se ascundă, ci ca să ne-o arate. Fetei îi smulgea cartea, îi rupea foile și i le mânca. Ea cădea în spasme, invoca realităţi multiple şi implora supravieţuirea. O mai numea și insomnie caniculară. Vorbe în căutarea unui sens. Cam cum se scrie astăzi prin cărțile aruncate din biblioteca dezafectată, când peste realismul magic s-au întins pânzele păianjenilor negri.

Pe ‘Hello, Diva!’, Rick o excita până ce-i topea toate fardurile de pe chip. Dacă punea laba pe Galantul, îl călărea până ce țâșnea sudoarea din el, ca la rodeo. „Roade-i-o!” strigau bețivii.

Ted îl detestă pe bețivanul îmbătat cu apă rece. Când disprețuiește pe cineva, își impune precaut tăcerea. Așa pare mult mai înțelept. Cum deschide pliscul, auzi un alcoolic care își îmbată toate cuvintele, deși Ted nu bea niciodată tărie. Numai se dezinfectează. Își clătește gura cu vodkă, după care o scuipă scârbit. Păi, n-am zis că-i detestă pe bețivanii fără motiv?

Dreptul inalienabil al naturii umane este prezervarea. Dar alcoolul nu face mai mult rău decât vaccinurile, decât lăcomia contrafacerilor farmaceutice. Afacerile strivesc tratamentele. Victimele ar fi mai dure condamnând rolul medicamentelor în agravarea bolilor.

“Pe unde o mai fi ăla, de-mi trăgea mie pantalonii-n vine… să-mi vadă puța?” – își caută Hud răspunsul în fundul unei sticle sparte. / “S-arată ceva… o mișcare, o apropiere?” îşi alungă Diva plictiseala de după-amiază. / “Da, un cauciuc… o roată-n nisipul drumului… o motocicletă…”  /  “E el. Rick tot timpul călăreşte. Și când stă, îşi vâră ceva trepidant între picioare…” i se face Divei pielea de găină înfoiată. / “…scoate fum, dă cotul de după deal… iată-l!” arată Hud.

Într-adevăr, vine o motocicletă, pocnind ca din puşcă. “Flutură-n vânt şi o rochie roşie, roşie…” ne anunță Hud ce se mai arată în fundul sticlei lui, deși acum vedem bine și cu ochii noștri.

Rick opreşte într-un nor de praf și fum de benzină proastă. Scoate limba la noi şi ne-o arată pe blonda cu care a călătorit: “Ea e Carmen, Carmencita-crăcita, olé, sucio-sucita… Mi-a sucit toate mințile pe dos. Va fi cu mine atâta timp cât sunt şi eu cu ea, pe ea, în ea…”  Îi ridică poalele-n cap şi cu toţii ne holbăm la blonda lui, că nu poartă chiloţi – olé! “Vă sticlesc poftele, băieţi, dar tot nesatiscăfuți rămâneţi, sedentarilor, melcioșilor, pentru că orgasmului îi trebuie 177 de mile pe oră, cu soarele-n bot, cu vântul în cot și cu cucurigul sculat pe accelerație!”

Hud se zgâieşte în fundul sticlei lui, fiindcă realitatea din jur nu-l satisface: “Mai văd o motocicletă…”  / “Ăsta-i Mulah Toreadorul, e vâna taurului călare pe vacă”, zâmbeşte Rick şi îşi pupă pumnul pasional. / “Văd sânge, sânge, din carne crudă, sfârtecată…”

Rick îşi scoate de la cizmă cuţitul şi-l înfige în pieptul Carmencitei. “Asta ai văzut, Hud, nu-i aşa? Asta s-a și întâmplat. Îţi place ce-i crud şi cald? Bea ce curge, băiete! Suge pe săturate!” își arată Rick fața stropită cu sânge, ca în punctul culminant al unei coride. / Spre satisfacția Divei, Rick execută un paso-doble scurt și energic: „Mie îmi place să văd și să gust doar din ceea ce alții numai presupun a fi!”

Motorul cu coarne de bizon al lui Mulah se opreşte pe părul răvășit al Carmencitei. Rick a înjunghiat-o înfrigurat, pentru că-l iubeşte la nebunie pe autenticul autor al loviturii fatale, pe Mulah, numai pe el, inimitabilul infailibil: “Altfel n-aş fi scăpat din ghearele ei. Iat-o la picioarele tale, matadorule, pururi învingătorule-n toate!” Dar Mulah varsă de silă, sare pe motocicletă şi se pierde-n zare. Rick se şterge de voma lui şi simte că-l detestă. Scoate cuţitul din pieptul moartei şi-l îndreaptă spre propria inimă: “Ce greu e să mi-o fac eu mie!…”   /  “Te ajut eu”, se oferă Hud. / “Hai, ajută-mă tu, poţi? Redă-i viaţa amărâtei ăsteia, redă-i ceva, orice!”

Hud aduce benzină, pune cauciucuri în jurul canistrei, ziare, cârpe, o aripă din sacul lui de golf… şi le dă foc. Ţopăie, urlă, cheamă duhurile, vrăjile: “…păsări de jar / iar / minuni divine / energii / zburaţi / eliberați / ardeți / degajați / luminați / avortați / prin ploaia din senin / să răsară morții / cei încă neîngropați / din toate cimitirile / să li se deschidă pupilele / în osul frunții / în fruntea osului…”

“Dar de ce s-o mai învii?” s-a lipit Diva de Rick. “Nu vreau să mai trăiesc în lipsa ei. Şi nici nu mai pot muri, fără iertarea sa…”   /  „După ce te va ierta, o vei omorî din nou!”  /  Rick își îngroapă cuțitul și se curăță de sânge cu praf.  /  “Eu ţi-o readuc la viaţă mai repede, nu ca Hud-aripă-arsă. Uite la el, a obosit țipând la flăcări. Gâfâie, pute. Și a împuțit și aerul cu mirosul lui de cauciuc prăjit!” / Diva şi-a scos hainele şi rămâne goală. Pieile îi atârnă pe burtă, i-a crescut păr pe piept şi n-are un sân. Dansează din buric: “Iubeşte-mă ardent, pasional, pătrunde-mă adânc şi ea îţi va primi căldura…”

De la bar, Ted le strigă să înceteze: “Puţină decenţă, ce Dumnezeu! Râde moartea de voi!” Strigă de-a surda.

“Pentru Carmencita, frumoasa lui sacrificată inutil, cretinul ăsta de Rick n-are decât să nască în nervul lui optic o umbră de dorință, să-i zică la ureche că în cuţitul său s-a ascuns un greier şi să promită fel de fel de ceremonii inventate-n aburi!” – spune Fata, fără să o audă careva.

Cauciucurile fumegă, Hud tuşeşeşte ca un tuberculos. O să moară. Fata rupe o pagină din cartea ei şi o aruncă pe jarul mocnit. Carmen îşi mişcă un picior. Fata mai pune pe foc o pagină. Carmen îşi ridică încet capul, întreabă ceva. Acesta ar fi un realism magic. Rick se miră tâmp, tremură, îngenunchează, plânge, o strânge în braţe: “Iartă-mă!”

“N-ai făcut nimic rău, iubitule. Doar că te-ai cam grăbit. Ticălosul adevărat își face nelegiuirea convins până în măduvă că i se cuvine acest drept”, spune Carmencita. Ea are glasul stins, asemănător cu al Fetei. / “Fierbea ceva în mine, clocoteam…” mugește Rick.  /  “Tu n-ai cum să fii odios… visezi dealuri înflorite în septembrie şi raţe străvezii, ai o conştiinţă sub haina ta de piele… ai o identitate pufoasă… ai ceea ce numai tu deții…”  /  “Sunt un nimic. Distrug totul, pentru că aşa se poartă un mare nimic.”  /  “Şi eu mă cam plictisisem de mine, mereu în aceeaşi rochie, lipită de pântecul meu sărat. M-am gândit de multe ori să te otrăvesc, înainte de a te culca peste mine. Și să mi te împăiez. N-am avut vocaţie. Nu-s o artistă. N-am știut ce-s alea, figurile de stil. Criminalului veritabil, i se pare o uriașă nedreptăţire, dacă i se interzice să-şi omoare aproapele atunci, când are el chef.”  /  “Dobor ţintele vii, uneori, cu plăcerea că-mi salvez prietenii cei mai scumpi din calea fericirii.”  / “Înfige-ți pumnalul în ceaţă şi, dacă mai provoci un urlet de durere, înseamnă că încă n-ai rămas singur. Arde în tine crima, iar eu îţi voi fi totdeauna aproape, tot mai aproape, tot mai însângerată, în rochia mea roșie.” / “Tu nu vorbeai atât de frumos, parcă-mi citești dintr-o carte…!” are Rick un rar moment de luciditate, strecurat printre lacunele lui. / “Auzi aripile negre? Solul, stolul. Fâlfâie inevitabilul iscat de Ted. Consecinţa miroase greu, a gudron…”  / “Ce aripi negre… cine-i Ted? Barmanul?”  /  “Chiar nu observi că Scufiţa cea Roşie, cu fusta îmbulinată, şi Aladin, cocoțat pe-o lampă fermecată, sunt mai reali decât noi? Hai, iute, să ne împodobim viril şi funerar, să ne fardăm strident, să adăugăm franjuri, fulgi de nea şi clopoţei… în aşteptarea deznodământului…!”  /  “Vorbeşti ca Fata… cartea aia…” constată Rick. / “Nici ea nu există. Crede-mă, e dificil să te lipești de lucrurile ce-ţi rănesc privirea! Din marea retină, iese ghimpele. Uite-te la cartea de care Fata nu se dezlipeşte niciodată şi ai să vezi cum, prin ea, a trecut glonţul… De restul, s-a ocupat tot Ted.” / “Ce dracu’ mi se întâmplă?” se desprinde Rick din braţele ei.

Caută cuțitul îngropat şi își crestează cu el carnea. Sângele îl mai calmează, l-a durut. E singurul lucru real din preajma lui. Fata nu mai vrea să-și pună paginile pe foc, ar însemna să moară iarăși.

Din vârful dealului, se aud sirenele poliţiei. “Cel mai bine ar fi să devii imediat invizibil!” îl roagă Fata. Rick îl priveşte cu ură pe barman: “El mi-a copt-o!”

Ted ştie că oricum trebuie menţinută o ordine a firii: “Crima e crimă și se pedepseşte prin legea statului, pe scaunul electric”.

“Tocmai tu mă dai pe mâna călăilor?” nu-i vine a crede lui Rick, furiosul. /  “Cum adică? Tocmai eu?”  /  “Pentru că tu ne aduci de băut, de mâncare, ne ocrotești ca un tată al tuturor.”  /  “Şi ce… să fiu părtaș la un omor ordinar?” / “Măcar să nu fi chemat sergenţii, să tragă şi apoi să se întrebe câte găuri mi-au făcut în ţeastă.” /  “Uite, le-ntorc maşinile din drum!” ridică mâna dreaptă Ted.  Şi sirenele nu se mai aud.

“Ted, Ted, Te deum’le, cum ai tu la toate câte o dezlegare!”, îl linguşeşte Diva, căreia îi place să se plimbe goală printre bărbaţi puternici. “Cel mai greu mă descurc atunci, când mă pomenesc cu moartea pe cap” recunoaște obosit barmanul.  “Şi ce mai ai de gând, ce mai pui la cale?” / “Amatorii ăştia îşi ascund imediat drăcoveniile. Varsă lacrimi de crocodil, îngroapă cadavrul şi îşi pierd urmele. Când javra asta a vrut să-şi readucă la viaţă mortăciunea, mi-a cam încurcat socotelile. Dar, dacă el şi-o îngroapă în suflet, eu mai beau o bere cu rom.”

Fata se mândrește acum cu isprava ei: “Ai văzut-o? Ai văzut! Carmencita te-a mângâiat… iubitoare… îndatorată, puţin mai străină, puțin mai rece, dar ea persistă intesn în îmbrăţişarea ta… şi va mai fi acolo atâta vreme cât tu vrei să mai fie… până când o pedeapsă din ceruri şi viteza de pe pământ îți vor linişti spiritele înnegurate…”

Rick o ridică pe Carmen şi-o pune pe motocicletă, se aşază în spatele ei, îmbrăţişând-o când îşi întinde mâinile spre ghidon. “Vreţi să vă fac nevăzuți?” întreabă Fata. / “Tu nu uita, mâine, de cu zori / să pui iar la loc razele de soare, în copaci!” Rick își porneşte motorul, bagă gaz şi dispare printre buruienile de dincolo de drum.

Diva îşi mângâie cu tandreţe sânul lipsă: “Cât va mai rătăci oare, aşa, hermafroditul ăsta, cu cuţitul la cizma lui din piele de bou?”

“Până când / tot sângele lui / cald / fierbinte / mirosind a funingine / a zgură încinsă… /// nălucile / fug / din cartea mea / din rănile mele / deschise / aprinse /// sângele lui / se va preschimba / sub lacrimi reci / în zboruri seci… ” – cântă Fata, dorindu-și pentru prima dată o rochie roșie.

Pe Ted îl irită din ce în ce mai tare șirul lui de eșecuri asumate. Regizează tot mai prost, îngrozit de neputința de a mai revigora o realitate adevărată. Dintr-un maestru al actului concret, din concesie în concesie, a ajuns să se bălăcească în contrafaceri, atinse de mediocritatea avidă de un succes ușor. Desigur, se mișcă mai dezinvolt prin spații intermediare, jonglând cu rețete deja fumate. S-a săturat de subtilități. Ideile lui siderale și-au pierdut dinadins claritatea. Nu vrea să mai sugereze nimănui nimic. O protejează pe Fata cu Cartea pentru că ea îi asigură partea de investigație lirică, respingând însă izul metaforic pe cât posibil. Viața trebuie să te pregătească pentru ceva. Pentru ce? Este o întrebare provocatoare, la care, fiecare, vrând, nevrând, va ajunge să răspundă într-un final. Și mai intervine un handicap: imposibilitatea noastră de a nu vedea chiar tot din ceea ce-i expus privirii.

“Şi eu i-aş fi înviat-o pe Carmencica, dar cursese prea mult sânge şi nu avea cine să-mi mai împingă energiile vitale prin corpul ei… nu avea cine să mai aprindă bricheta mea în sufletul ei stins, ca o dinamită stricată…” s-a aşezat Hud pe sacul lui de golf, plin cu aripi tăiate de tren.

“Lăsaţi valurile / sincere  / să-mi macine vinovăţia / pe malul de piatră / pe pragul ispășirii  / împrăștiind  / apoi / păcatul / regretul / în cele patru / de patru ori patru ori patru / puncte cardinale / amestecând / apoi / cu globulele stinse / din drenări / ca să răsară / iar / alte începuturi / dintr-un trup / al meu / cu două inimi…” cântă Fata atonic, privind prin gaura făcută în cartea ei de un glonţ.

Ted scuipă greţos, după ce a mai strivit o muscă pe ceafa-i transpirată. Deși are convingerea fermă că momentul de măcel apare oricum într-o criză existențială, nimeni nu pare vinovat. Dar legea-i lege… și echilibrul dintre activ și creditul uman trebuie musai restabilit. Ceea ce prevede el ar fi mai mult un exercițiu de autocontrol discreționar: “Rick va alerga cu Carmen în braţe, tot căutându-l pe Mulah Toreadorul, splendidul cabotin. Cât mai crede în ceva, îşi va găsi el cumva o izbăvire. Oamenii îl vor recunoaşte de departe, după rochia ei roşie, sfâşiată de viteza demenței, ce va flutura peste privirile sale, când îşi va ambala la maxim motorul, pe marginea canionului…” Cum am spus: asta nu-i deloc o premoniție. Nu ignorați programarea banală! Nici capcana nenorocită, prin uzurpare incidentală!

Și, cât e ziua de lungă, Ted se uită în zare, nu ca să se convingă de câtă dreptate a avut în privința lui Rick, pentru ultimul său paso-doble damnat. Azi, a renunțat să mai proceseze dinamic între active și datorii. Mai degrabă, ar vrea să-și vadă venind propriul fiu, cel prea mult așteptat și de către noi toți.