“I LOVE YOU MORE”        

                                                    

Vestea a căzut fulgerător şi a îngheţat pe monitoare: “Michael Jackson, the ‘King of Pop’, dies at age 50”. Site-urile s-au blocat sub avalanşa accesărilor. Televiziunile şi-au adecvat programele, recunoscând unanim geniul lui, desfăşurat miraculos de la ‘abc…’ la ‘Dangerous’.                               

“When the autopsy comes, all hell’s going to break loose, so thank God we’re celebrating him now…” a spus la telefon Liza Minnelli pentru CBS şi “The Early Show”, în dimineaţa zilei de 26 iunie 2009. Nu, n-a fost așa.

De aceea sunt ei ‘regii’ noştri, când apar în lumina cea mai puternică a reflectoarelor. Așa își arată partea nemuritoare a trecerii lor prin lume. Incredibil, dar aceștia mai şi mor, adesea înainte de vreme. Oraşele Îngerilor îi primesc pe toți, fiindcă publicul i-a divinizat. Cumplita frică de singurătate îi doboară. Medicamentația sofisticată li se întoarce împotrivă. Fragilitatea corporală li se prăbuşește din înaltul, până la care nimeni nu s-a mai ridicat.                   

Azi, 25 iunie 2009, lucrez extenuat pe computer, între televizorul deschis şi radioul dat mai tare ca de obicei. Afară, plouă din când în când… pe acoperişul vecinilor. Navighez pe Internet cu dificultate, după răbufnirea ultimelor veşti fatale despre Michael Jackson, sperând într-o schimbare radicală. Oricând mai e loc pentru o minune. Pentru că, la radio, cântă Michael. La televizor, dansează acelaşi legendar rege pop. E el. Peste tot.

Caut “Poeme şi reflecţii” de Michael Jackson, cartea sa din 1 iunie 1992 intitulată DANSÂND VISUL:                                                                     “Toată această isterie, toată această tulburare / Timp, spaţiu, energie… sunt doar nişte noţiuni / Noi le-am conceptualizat, noi le-am creat / Toate acele iubiri, toate acele uri… / Unde-i începutul, unde-i sfârşitul? / Timpul este săgeata, atât de greu s-o mai îndoi…”

Undeva, rătăcită într-un Flash Memory, am şi o fotografie cu Michael – mi-a făcut-o Sandra, în Times Square. King of Pop mă salută, aproape că s-a urcat pe umărul meu – aşa se vede în fotografie. Eram în mulţimea adunată să-l întâmpine… şi el a ieşit pentru câteva clipe din magazinul unde îşi lansa ultimul album, să ne arate cât de mult ne iubeşte: “I love you more!”

În minte, îmi mai apare cămaşă lui bătută de vânt, din care îmi spune cu sfială că dragostea este ceva foarte plăcut şi uşor, până la insesizabil:                                                                                                                      “O poţi ţine în mâini, pe palmele tale. Nu o strânge prea tare. Şi nu o căuta în afara sufletului tău. Nu încerca să o smulgi altuia cu forţa. Nu-i opri zborul, pentru că numai libertatea ei îţi va aduce fericire şi înnoire. Numai nectarul şi energiile sale îmi justifică mie muzica şi dansul, dăruite apoi până la risipă. Dacă inimile ne sunt pline cu dragoste, pretutindeni vor fi numai pace, armonie şi iubire…”

The KING of POP                                                                                                       Clovnii, jonglerii și cabotinii ştirilor contrafăcute s-au îmbrăcat în negru şi au mimat grotesc tristeţea. Prin 1985, toţi îl credeam pe Michael că are puterea să ne schimbe lumea. Ne arăta de unde vine tot răul. Curajul acesta uluitor i-a fost fatal. Răul l-a împiedicat sistematic să mai ajungă până la noi. Cioclii de azi şi-au reunit atunci mârşăvia şi l-au inventat pe Wacko Jacko – un negru / alb / bărbat / femeie, care îşi pune măşti pe faţă, fuge de soare şi se ascunde sub umbrele, ca să-i sperie pe cei săraci cu duhul. Demonul fără nas face copii cu mame surogat, pe care nu le întâlneşte niciodată, se suie prin balcoane şi îşi atârnă progenitura deasupra oraşului – un retardat mintal, plin de bani, machiat gros, cu buze roşii, indecis sexual! Îşi căută prietenii printre copii amăgiți şi cimpanzei. Talentul nu mai contează. Au dispărut muzica şi dansul lui de pe reţelele de difuzare. Ori s-au mutat pe alte continente. Locul, rămas gol, se umple cu vedetisme-isme de unică folosinţă şi cu şmecheria sclipitoare a fraudei artistice.

Pe Jacko, nu l-a mai întrebat nimeni cum îşi perfecţionează arta. El păşea însă pur şi simplu în ea, înainta ca într-un râu, alăturat sufleteşte cursului său. Stătea o clipă în mijlocul vârtejului, asculta cu pasiune, fără ca vreodată să audă la fel. Şi răscolea mereu lumina, din care se naşte cântecul ce adună la un loc foşnetul frunzelor, ciripitul păsărilor şi bătăile inimii rănite.

Visul nostru a dansat haotic şi purificator, printre puterile întunecate ale lui 25 iunie, printre intensităţile descrescătoare ale neputinţei. Frica şi disperarea s-au înstăpânit iarăşi peste cuvinte.

Când l-am întâlnit pentru prima dată pe Michael Jackson, despre care nu ştiam aproape nimic, el cânta “Billie Jean” şi pavajul i se aprindea sub paşi. Eu stăteam ilegal lipit de un televizor expirat, într-o grotă a comunismului în alb și negru, mai mult negru, smolit, şi mai mult miracol… că rezistam totuşi. Michael cobora de pe Lună să mă înveţe cum eu pe mine să mă mai regăsesc. Primeam de la el prima lecţie cu adevărat vie. Mă lăsam convins de un copil nărăvaş şi din biblioteca mea s-au ridicat nori groşi  de praf. M-am întrebat de ce nu reuşeam şi eu să îmblânzesc ecouri? Nu ştiam ce urmează, dar drumul mi se aprindea sub paşi ori de câte ori ajungeam la capătul unei exasperări. 

CEAIKOVSKI A MURIT LA  53 DE ANI                                                   Printr-o ploaie, ce şi-a rupt norii grei peste Manhattan, am ajuns la Lincoln Center. Şi, după o cină ‘chinese’, am ocupat o lojă a lui Metropolitan Opera House, să vedem cel mai mare spectacol de balet al lumii: “Lacul lebedelor” – Лебединое Озеро. Kevin McKenzie a păstrat coregrafia lui Marius Petipa şi Lev Ivanov, cei care au conceput-o la Mariinski Teatr din Sankt Petersburg în 27 ianuarie 1895. Prinţul Siegfried de la Met era italian şi Odette-Odile, rusoiacă. În Vrăjitorul ‘von Rothbart’, interpretat de doi balerini, îl tot vedeam, consecutiv, și pe… Michael Jackson. Premiera absolută a ‘Lacului…’ a făcut-o Baletul Imperial Rus de la Balşoi Teatr din Moskova, pe 20 februarie, stil vechi, 1877. Abordarea nouă, “simfonică”, şi o coregrafie neinspirată au dus la cădere. Ceaikovski a murit cu durerea unui eşec, la numai 53 de ani, în 1893. Lebedele s-au preschimbat în prinţese şi Odette i-a destăinuit lui Siegfried secretul lor. Nu prin crimă, nu prin vărsare de sânge, nici prin alt act de cruzime, se pot dezlega demenţele blestemului, ci numai prin sacrificiu şi iubire.

                                                                                                                     Dancing the Dream: Poems and Reflections     

Când baletul s-a terminat şi am ieşit în aerul proaspăt, spălat de ploaie, l-am văzut pe Michael. Ne aştepta, cu un copil de mână, el cu el, cel cu patruzeci de ani mai tânăr. Şi mai era cineva, Peter Ilyitch, care întârzia sub cortul alb de deasupra fântânii arteziene, aflată în reparaţie.

“Voiam să vă mai spun ceva înainte de miezul nopţii…” ni s-a destăinuit Michael: „Cu câţiva ani în urmă, i-am vorbit Lisei Marie despre soartă, artă şi alte lucruri simple. Mă temeam că voi sfârşi şi eu ca tatăl ei, ca Elvis. Oricum, viaţa e mai scurtă decât credem noi. Lisa Marie a încercat să mă îndepărteze de destinul lui Elvis şi a crezut că reacţia mea a fost cam superficială, ca la o discuţie fugară, de după amiază. Eu ştiam însă ce ştiam. Pe Lisa Marie, încercam să o las cu impresia că nu sunt decât o persoană lângă care doar norocul te aduce mai aproape, ca să te  bucuri de exeperienţele trăite împreună. În sinea mea, mă gândeam la sufletul eliberat într-o zi din strânsura durerii, ieşit de sub chin şi scandaluri nemeritate”.           

Destăinuirile lui Michael n-ar fi posibile fără să am alături ‘poemele şi reflecţiile’ sale din DANSÂND VISUL. Parcă îl aud: “Mi-a trebuit mult curaj să apar în faţa miilor de spectatori. Era pentru mine un fel de eroism, deşi mi-e cu mult mai dificil să-mi exprim sentimentele adevărate unei singure fiinţe. În ‘Vrăjitorul din Oz’, Leul meu cel Laş fuge de primejdie, tremură blana pe el de frică, dar este mereu sincer şi împărtăşeşte doar gânduri curate celor ce ţin la el, chiar dacă unele din aceste gânduri nu-i sunt chiar pe plac. Curajul lui stă în tăria de a se destăinui şi nu i-e teamă că s-ar umili dinaintea celorlalţi. Confesiunea mă ajută să mă cunosc mai bine, deşi vulnerabilitatea îmi creşte. Cu tot riscul, am fost întotdeauna sincer. Asta a fost vina mea în ochii lor. Dornic să-mi redescopăr eul, speram să dobândesc astfel ceea ce visăm cu toţii, măcar o promisiune a iubirii”.

Şi atunci, am înţeles de ce mi-a vorbit el despre curaj, de fapt, despre curajul de a se despărţi pentru vecie de Wacko Jacko.

Vântul a început să bată în rafale. Пётр Ильич Чайкoвский încerca să repare cu o baghetă de dirijor fântâna din Lincoln Center. Dinspre Staţia de metrou 66 St. răzbătea saxofonul celui care îşi aşteaptă ascultătorii de la Met Opera cu tema principală a spectacolului din acea seară.

Cămaşa lui Michael flutura în vânt şi, pe măsură ce se îndepărta cu copilul de mână, îl vedeam pe King of Pop cum se preschimbă în lebădă, sub razele Lunii. 

………………………………………………………………1 iulie 2009 NEW YORK