Grupul Clandestin Operațional

„…și mai du-te dracului! Auzi? Unde mi-s călăii? Așteaptă verdictul de la Dumnezeu? Va fi mai răcoare sub calota mea craniană. Moartea nu mă mai sperie. Ne-am distrat de atâtea ori împreună, ne-am împreunat, mână-n mână, bot în bot, coasă-n coasă, cot în cot! Tu te-ai scăpat vreodată-n pantaloni, legat la ochi, în fața plutonului de execuție? Dar, de executat un întreg pluton de execuție, ai fi în stare?

Nici nu mai știu dacă am murit, când s-a prăbușit totul. Aerul ardea în nările mele. Scoteam fum. Probabil că eu… noi… ăia… auzi, Farty? Ești atât de nesimțit că și moartea te lasă rece… pe arșița asta… moartea, mă! Pe mine, ea m-a lăsat întotdeauna mai fierbinte, mai excitat. Fiindcă i-am tras-o zdravăn.

Scârba mea de suflet nu mai încape nicăieri. Mereu revin din morți, da, din Infern, dintre dracii cu trei perechi de coarne, ca să-i realimentez… cu marfă proaspătă, fragedă. Cine să mă mai judece? Care-i ăla să mă mai condamne în litera Legii lui Care pe Care! Tu? Judeci tu? Mă judeci? Hai, judecă-mă!

Zi-i mai întâi cum e cu sfârșitul ăla al meu, ăla biologic? Trecerea… tunelul… de care toți vorbesc aiurea! Luminile ce mai răsar, când ochiul se albește, sunt biete închipuiri. Celulele ce ne-au asigurat privirea ar fi de vină, răbufnesc. Restul de memorie își eliberează drojdia. E cam greu să-ți explic, măi, Farty! Știu eu câte ceva… Aruncat în virtual, omoram tot ce mișca în intensificatorul meu de imagine. Ce spectacol sălbatic! Ca-n viață! Calvarul îngheța printre cristalele lichide. Un stop vital, caleidoscopic, cinemascopic… mda, nu te interesează. Dormi…!

Nu ți-e frică de somn? Vezi să nu te lichefiezi… îți tot curg balele. Bălosule… ok! Războiul are un ritual nou, cu soldați ca mine, trecuți deja prin moarte. Ce îndurare? Politicile își prăjesc politicienii. Crima poartă guler alb. E jale-n univers! Nici un pericol nu vrea să ne mai lovească în următoarele sute de ani. Sfârșitul lumii depinde de cei ca mine… eu… capabil să car în spate întreaga mizerie umană până dincolo, în neant.

M-am înrolat fiindcă n-am avut bani. Ceva, ca o ghilotină cât acoperișul, a căzut brusc din tavan și mi-a zdrobit clavicula, mi-a despicat cutia toracică… plămânii mei respirau direct colapsul. Ceață grea… a trebuit să mă înalț, să-mi ies prin coșul pieptului deschis. Priveam de sus, profund, și la propriu, și la figurat: dracu’m-a luat! Râdeam ca nebunul, râdeam de mă prăpădeam, ca la cinema, când estetica ne dezvirginează etica! Tu nu râzi deloc! Grohăi ca porcul și te beși atât de scârbos încât vom muri amândoi asfixiați, animalule! E mai rău decât atunci, când m-au cules bucată cu bucată de sub dărâmături, m-au aranjat, m-au înșurubat, m-au cusut și dumnezeu mai știe cum de au băgat ăia iarăși viața-n mine.

Ce chestie, dom’le! După 4 luni, doctorii m-au declarat apt… Noi ne bombardasem pe noi. Dacă mai tragi o bășină, te dau afară, ha, ha, bună glumă! Ai vrea tu să te arunc afară, să fii din nou liber, decorat cu fanfară că ți-ai nimicit aproapele prin asfixiere sulfuroasă! A, ai deschis un ochi? Bravo! Cu câtă plăcere mi-aș înfige în el degetul, așa, ca într-un ou moale, să-ți curgă gălbenușul, să ți se scurgă pe bărboi, pe pieptul ăla plin de părul a 3 gorile. Scuipi? Scuipă! Nu știi ce hazlie este moartea, aia cu coasa, aia cu racheta, călare pe mătura-obuz cu care face curățenie la cataramă! Ai văzut cum plesnește un om sub o șenilă? Mi-am întors de atâtea ori tancul în flăcări, până ce am alunecat pe patinoarul osos, ciolănos…

Raiu’iadul nostru e plin de pitoresc. Cădem în closete… ei trag apa după noi. Pe tine te-au adus pe sus și te-au aruncat în celulă ca pe un sac plin cu balegă. De ce ți-or fi îndesat burdihanul cu atâta mâncare, dacă tot or să-ți împrăștie mațele în zori? Dar ce naiba-i cu ceața asta? Una și mai deasă s-a lăsat atunci, în buncărul din Abotabadan. Nu mai știam cine în cine trăgea. Dacă n-ar fi fost omoplatul meu inoxidabil, inima mi s-ar fi spulberat de la primul glonț. Așa că am tras în tot ce mișca… termic. Și i-am omorât pe toți, prieteni sau dușmani. Vezi cum mă pedepsesc acum? Războaiele reduc cel mai eficient numărul prea mare al omenirii. Și eu execut cel mai bine asta. O performanță! Să trăiți, bă, i-am omorât pe toți! Conform ordinului primit. Ba am mai pus și ceva de la mine. Puterile lumii își fură una alteia resursele pe ducă. Se jefuiesc reciproc, la înalt nivel. Cum îi scumpesc benzina, cum el, poporul pacific, pacifist, sisific, sifilitic, devine bătăios nevoie mare. Petrolul amestecat cu sângele cald e cel mai ieftin combustibil. Apăsăm pedala și consumăm petrosânge! Pacea-i agresivă. În 4 decenii, a produs armament pentru alți 200 de ani. Cum vor dispărea altfel 6 miliarde de bipezi din supranumerar?

Hard-drive-ul din voințele mele funcționează la capacitatea maximă! Sunt cel mai bun agent secret al Grupului de Acces Operațional Clandestin. Sunt GAOC – 0016. Dispun de fonduri uriașe. 20 de Agenții au primit peste 100 miliarde de dolari-cash. Mie, mi-a revenit a zecea parte. Costă mult și colectarea, și prelucrarea, și analiza datelor.

Cu o lună înainte, sateliții de recunoaștere culeseseră mii de imagini. Cei mai grozavi hackeri ai Grupului spărseseră rețelele de calculatoare și telefonie mobilă ale Osabului. Dosarul operațional arăta impecabil. O capodoperă. După localizarea exactă, eu am fost primul recrutat pentru raidul asupra Buncărului din Abotabadan. Laboratorul medico-legal al Agenției de Informații din Afganistan prelua orice ADN sau test de recunoaștere facială. Totul se filma și se transmitea în direct pe monitoarele din Camera Superioară a Șefului general al Comandamentului Comun pentru Operaţii Speciale, unde se păstrează și acum videoclipurile, fotografiile și alte înregistrări adiacente. Dar… în bârlog, s-a lăsat ceața. Sateliții s-au blocat, vizibilitatea în infraroșu s-a înnegrit, comenzile audio au amuțit. Și… a-nceput inițiativa pe cont propriu.

Prima rafală în spate mi-a tras-o unul super-antrenat. Altfel, acum, aș putrezi în sicriul de plumb, falnic, sub drapel. Placa de oțel a omoplatului mi-a salvat inima. Nu omori așa ușor un om revenit din morți. Când nimeni n-a mai mișcat, am transmis ADN-ul și testul de recunoaștere facială a lui Osab. Aura mea eroică a strălucit până când, în cadavrele camarazilor mei, s-au găsit gloanțele mele.

Ce faci, măi, Fartman? Te tot scarpini în cur și-mi spui că te caci în ventilator! Trebuie să dispui de o mare viteză de asociere a ideilor. Adică să le împrăștii celorlalți creierele în situaţii complet descreierate, caraghioase, accidental de ridicole. Nimeni nu încalcă legile în caz de forță majoră. Erorile nu-s consecințele conduitei neregulamentare. Doar că agenții angrenați liptă din geru și cu excesul lor de zel…

Hei, Fartman, degeaba vrei tu să mai ieși de aici, nu te mai tot împinge-n ușă. I-a și ruginit închizătoarea. Ți-am spus să nu mai scuipi pe ea. A, tu ai o cheie! Aș, credeai că se potrivește? Aha, mai ai una…! Ei, unde te cari, mă? Și mi-ai mai lăsat și ușa deschisă… ce amuzant! Ce verdict? Unde dracu’ mă tot duc? Între bulane! Să mor de râs… după atâta bășinăraie divină… după atâta Judecată de Apoi, după atâta suferință…  după atâta tortură, ură…! Ura!”