“Fuck you, Europa!”

Ca directoare a Institutului Cultural Român de la New York, Corina Șuteu a deținut gradul diplomatic de ministru consilier, în perioada 2006-2012. Despre această așa-zisă „expertă în politici culturale”, iată redat mai jos un prim editorial, apărut în „NEW YORK MAGAZIN” –  datat: 27 noiembrie 2006. 

 

Victor NICOLAE

ATENTAT LA IMAGINEA ROMÂNIEI

În cadrul proiectului New Drama, derulat de Institutul Cultural Român de la New York, România a venit în Statele Unite ale Americii cu “Fuck you, Europa!”. Da, aţi citit bine: “Fuck you, Europa!” Sau “FUCK YOU, Eu.ro.Pa!” – cum mai apare scris pentru a deruta. Rostite, aceste cuvinte înseamnă tot: “Fuck you, Europa!” 

F-blasfemia se petrece exact cu o lună înainte de intrarea noastră în Uniunea Europeană. Asta îi mai lipsea Imaginii României – The F-word! Amintim că Institutul Cultural Român (ICR) se află sub autoritatea Preşedintelui României. Dl Traian Băsescu este preşedinte de onoare al ICR.

ICR se află şi în subordinea Ministerului Afacerilor Externe. Directorul Institutului Cultural Român din străinătate are grad diplomatic de ministru consilier. Aici avem o problemă, Dle Preşedinte Traian Băsescu! Ea se cheamă “Fuck you, Europa!” şi a fost dezbătută în Parlamentul României. Problema se agravează, a devenit cronică, Dle Prim Ministru Călin Popescu-Tăriceanu. “Fuck you, Europa!” a trecut deja prin România, Moldova, Suedia, Germania, Rusia, Japonia, Austria, Franţa…

Şi iată că ne trezim cu “România. Kiss Me! / Fuck you, Europa!” ridicând cortina în inima New York-ului. Criticul Cristina Modreanu oferă amănunte în cronica sa din Gândul “Mirosul de ceapă a invadat duminică seara incinta unui teatru din New York. Au urmat apoi mirosul de mici şi cel de sărmăluţe, oferite de Institutul Cultural Român la petrecerea de după premiera spectacolului ‘Romania. Kiss me’, montată de Play Company la teatrul 59E59…”

Cei de la “THALATTA! Theatre International” consemnează online: “Prietenii noştri de la The Play Company deschid deseară o serie de şase piese scurte ale Romania’s New Wave. Biletele sunt incredibil de convenabile şi e o bună ocazie de a vedea lucrări noi de scriitori ca Nicoleta Esinencu, Bogdan Georgescu, Vera Ion, Iona Moldovan şi Cristian Panaite. Nu aţi auzit de nici unul din ei?  Well, iată de ce trebuie să mergeţi să vedeţi despre ce este vorba.” Nimic din emfaza cu care directoarea centrului nostru cultural apare în interviul său din Revista 22 / nr 871. Tinerii dramaturgi “necunoscuţi” au fost aleşi şi finanţaţi printr-un proiect dilatat ca importanţă cu scopul de a impune România în circuitul valorilor mondiale. Prestigiul mizează şi pe “Fuck you, Europa!”.

THE PLAY COMPANY notează pe site: “Cu intrarea României în EU la orizont, cinci tineri scriitori răspund unei societăţi în rapidă schimbare. Noua mişcare scriitoricească a României a creat un excitant grup de lucrări pentru scenă. Acum, aceste piese energice şi inventive vor oferi newyorkezilor o imagine intimă asupra unei culturi în curs de transformare radicală văzută prin ochii unei noi generaţii de artişti.” Evaluare corectă. Ce ne uimeşte este armăsarul-ţânţar alergat prin presa română! Considerate de unii ca “incontestabile pe tărâmul dramaturgiei contemporane americane”, personalităţi împăiate se mai dovedesc o dată ca fiind simple mânuitoare de opinie şi profitoare diabolice ale unor programe de trei surcele. ICRNY îşi pune şi sigla alături de cea a lui THE PLAY COMPANY. Nu am fi la prima colaborare între o instituţie subvenţionată de la buget şi o firmă privată americană. De obicei, instituţiile guvernamentale aduc banii.

“KISS ME! FUCK YOU!”

Producţia “ROMANIA Kiss Me!” cuprinde 6 piese scurte, printre care şi “FUCK YOU, Eu.ro.Pa!”  Pachetul dramatic aparţine “Noului Val” al genului din România şi este produs în perioada 17 noiembrie / 3 decembrie. Locul desfăşurării: Teatrul 59E59. Cristina Modreanu îl crede “unul dintre cele mai cunoscute locuri din oraş dedicate dramaturgiei contemporane a lumii”. În realitate, Teatrul 59E59 este doar un complex de incinte, deschis de un an / doi la adresa ce-i dă şi numele. Are în componenţă 3 spaţii de joc, cu capacitatea de 199, 98 şi 50-70 de locuri, care se închiriază organizaţiilor non-profit off şi off-off Broadway. Pentru Sala C afectată pieselor noastre, producătorii au păstrat 41 de locuri. Numai 41. Din decembrie, imediat după evenimentul ICR, sala C va deveni the E-café jazz-cabaret. Dar cine este The Play Company, în suita “partenerilor de marcă” acreditaţi de ICRNY? O organizaţie non-profit, înfiinţată în 1998. Anul trecut a obţinut sponsorizări în valoare de 50.000 $, conform informaţiilor website. Programul Stagiunii sale 2006 / 2007 cuprinde doar 3 producţii: “Romania. Kiss Me! supported in part by The Romanian Cultural Institute in New York”, o comedie neagră a unui japonez şi un spectacol-lectură pe texte iraniene.

În ţară, s-a lansat ştirea despre un aşa-zis eveniment cultural, care s-ar derula pe-aici cu un succes nebun. “Arta de a trăi (şi de a muri) în România se poate, deci, contempla în toată splendoarea ei, în aceste zile, la New York, în teatru şi film deopotrivă” – s-a entuziasmat Cristina Modreanu. Încă de prin luna mai, s-a anunţat că Teatrul Odeon şi ICRNY au devenit “vectori ai cooperării artistice internaţionale” alături de parteneri de marcă americani. S-a pomenit şi de Lark. Înfiinţat în 1994, Lark a devenit de anul acesta Play Development Center. El îşi propune să descopere şi să încurajeze scenaristică. Proiectele sale în derulare cuprind o autoare mexicană, un autor rus şi un altul indian. Lark propune amatorilor din diaspora Orientului mijlociu şi Asiei de Sud un concurs de scenarii. Doritorii sunt rugaţi să completeze porţiunea cu date demografice din formularul de solicitare şi să includă 20$ – “non-refundable entry fee (if applicable)”. De pe site, mai aflam ca Lark promovează modelul estetic al “minimalismului funcţional”.    

RAMPE DE LANSARE PRINTRE SAMOVARE

În interviul acordat Revistei 22 / nr 871, directoarea ICRNY ne-a atras atenţia asupra modului său de lucru : “Mesele rotunde şi dez­baterile au avut un succes neaşteptat de mare şi foarte mult public. Aceasta a permis ICRNY să se înscrie în circuitul instituţiilor culturale şi academice cu au­toritate din New York”. Să fim serioşi: mesele rotunde şi dezbaterile publice de cabinet nu te plasează în circuite academice! Aici îţi trebuie un tsunami! Directoarea îşi laudă colaboratoarele care “fac asta dintr-o generozitate pa­triotică pe care o găsesc admirabilă, din­colo de orice ne-am putea imagina că ar fi interese profesionale sau personale”. Nu ne imaginăm nimic. Ne uităm în CV-urile “colaboratoarelor” şi ne dăm seama de generozitatea lor, şi  patriotică, şi admirabilă, vizavi de interesul profesional ori personal. “…clientela ICR s-a format în timp şi are un caracter oarecum ritualic, stratificat, complex” recunoaşte însăşi şefa centrului. Aşa credem şi noi. Oricând, veleitari înrăiţi dau atacul la certificare.

Ce proiecte se mai derulează la ICRNY?

Şi “Romanian Translation Festival in New York”. Acest Festival de două zile de traduceri s-a ţinut la Russian Samovar şi la Stevens Institute of Technology în Hoboken, New Jersey. Ce să o mai lungim? Din Russian Samovar şi SIT   Hoboken, a iradiat numai “prestigiu academic”. De la experţii americani, cu acest scump prilej, am aflat că o carte tradusă ne-ar costa cam 35.000 $. În 3 ore şi jumătate, am învăţat cum se traduce o lucrare, cum se publică şi mai ales cum se plăteşte acest lucru. 

Cu o antologie de dramaturgie contem­porană se va rupe inima târgului. Şefa ICRNY va apela la New Directions, Dalkey Archive sau la Editura Talisman! A, nu aţi auzit de Editura Talisman? E din Jersey City! Am spus editura, nu Trupa de muzică Talisman! New Directions publică aproape 30 de cărţi anual. Dalkey Archive Press a tipărit din 1984 până acum 270 de titluri (câte 10-13 pe an). Pe toate le oferă pentru o donaţie de numai 1.000 $. Adresaţi-vă la adresa: ISU Campus 8905, Normal, Illinois. Succesul dâmboviţean, reluat de ICRNY – “Clienţii lu’ Tanti Varvara” – ne va umple iarăşi de elogii. A avut loc explorarea interesului de piaţă american, ne asigură şefa centrului. Au făcut-o experţii. Care? Cei asemenea celor acreditaţi de articolul din New York Times (19 iulie 2006). Mulţi au considerat acest aranjament un semnal epocal în stabilirea dialogului dintre artişti americani şi români. Tot din însemnările de acolo, am mai aflat şi că actorii bucureşteni, taxaţi ca bătrâni şi depăşiţi, consideră încă scena un sanctuar pe care refuză să pronunţe cuvinte injurioase, ca “Fuck you…!” 

OPORTUNITĂŢI RATATE

Nu am întâlnit sigla ICRNY pe afişul Expoziţiei DADA de la MoMA. Nu am întâlnit-o nici pe cel al Retrospectivei BRÂNCUŞI de la Guggenheim Museum, unde implicarea Institutului Cultural şi-ar fi atras prestigiul printr-un eveniment cu adevărat mondial. Nu-i întâlnim sigla nici pe materialele publicitare The Metropolitan Opera. Aici, printre cei mai mari cântăreţi ai lumii, evoluează personalităţi ale artei interpretative româneşti total ignorate de autorităţile noastre. Ne umplem de mândrie aflându-ne printre spectatori.

Am putea stabili imediat şi un alt raport edificator pentru eficienţa iniţiativelor ICR în promovarea imaginii ţării: Metropolitan Opera – 3.800 de locuri / 59E59, sala C – 41 de locuri! 

“IRREVERENT VIEW” SUB AUSPICII PREZIDENŢIALE ŞI FINANŢĂRI M.A.E.

“Misiunea Institutului Cultural Român este promovarea culturii şi civilizaţiei naţionale în ţară şi în afara ei. Creşterea vizibilităţii valorilor culturale româneşti în lume constituie scopul principal al activităţilor desfăşurate de ICR “ – din Strategia ICR pentru perioada 2005 – 2008″. Cum se încadrează “Fuck you, Europa!” în această strategie rămâne să ne explicaţi dvs, dle Horia-Roman Patapievici, preşedinte ICR. Chiar aşa? “Fuck you, Europa!”…? Exact cu o lună înaintea integrării României în Uniunea Europeană, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a României şi a aniversării Revoluţiei din Decembrie 1989? Exact când ICR îşi inaugurează filialele de la Londra şi Stockholm?

 “O nouă generaţie de artişti îşi prezintă ireverenta vedere asupra unei ţări aflate în schimbare radicală” – sună sloganul publicitar de pe afişul producţiei teatrale din New York. Să nu sperăm că la ireverenţă, newyorkezii vor răspunde prin mese rotunde şi dezbateri pătrate ca să ne aducă nouă prestigiu cultural şi academic, cum bate câmpii directoarea cu grad diplomatic de ministru consilier. La ireverenţă, se răspunde oriunde prin ireverenţă. Cum rămâne cu deviza “Cunoaşterea României prin lentila culturală”, dle preşedinte al ICR? Nu cumva această instituţie continuă să se descalifice lamentabil şi sub înţeleapta voastră conducere? Cum? Continuând asocierile dubioase. Prin proiecte devorate de corbi. Prin deturnare de valori şi semnificaţii.

O instituţie patronată de preşedintele ţării, pretinzându-se de înalt prestigiu, amestecă numele României într-o realizare “cu miros de ceapă, mici şi sărmăluţe”. Ar fi o consolare: uneori este mai bine să înregistrezi un eşec. Salvator, în acest caz. Vina ar putea cădea pe buimăceala şi setea de afirmare a “colaboratoarelor”! Pe rapacitatea şi gargariseala “partenerilor de marcă”. Nici nu bănuiam ce uriaş serviciu ne-au adus cele 41 de locuri din viitoarea cafenea. Ce ne-am fi făcut cu o sală ca a Teatrului Odeon, înfiptă în inima New York-ului, plină cu F…? Adevăratul partener de marcă în acţiunile artistice româno-americane de la Bucureşti, începute în luna mai a.c., a fost fără îndoială doar Teatrul Odeon. Şi ne-am mai dezvăluit o slăbiciune: cei cu care am lucrat au aflat astfel cât suntem de neprofesionişti.

Cheltuielile cu programele şi proiectele culturale sunt finanţate de la bugetul de stat, printr-un capitol distinct cuprins în bugetul ICR. Ce sumă s-a investit pentru un eveniment trâmbiţat ca triumf de către nişte “necunoscuţi ireverenţioşi” în faţa a 41 de scaune? Cerem ca pe viitor să se comunice oficial pe site-ul ICR, alături de proiectele în curs, şi bugetele aferente acestora. Vom vedea mai limpede dacă efectul justifică efortul financiar. Avem dreptul să cunoaştem aceste date, pentru că încă plătim impozite în România. Susţinem adică din toate puterile salariile şi cheltuielile în numele unei calităţi ce se dovedeşte tot mai iluzorie. ICR a mai cules şi în trecut lauri gonflabili. După acest găunos demers aşa-zis cultural, după răspândirea de informaţii denaturate laudativ în presă, după investiţii financiare făcute în pagubă, după ireverenţiozităţi repetate, după dovezi de necunoaştere a oportunităţilor, după iniţieri de şuşe guvernamentale, ar trebui reevaluată la sânge capacitatea managerială a ICR-New York. 

Şi asta cât mai repede, până ce nu vom auzi înapoi, reverberat de zgârie-norii Manhattanului: “Fuck you, ROMANI.a!”