BRÂNCUŞI LA GUGGENHEIM

Creaţia brâncuşiană a dominat estivalul cultural newyorkez.

Găzduită şi intens mediatizată de THE SOLOMON R. GUGGENHEIM MUSEUM, între 11 Iunie şi 19 Septembrie 2004, sub genericul „CONSTANTIN BRANCUSI: The Essence of Things”, ampla expoziţie a fost organizată în colaborare cu TATE  MODERN – Londra, pe unde a şi trecut la începutul acestui an cu numai 34 de lucrări, după o absenţă americană de trei decenii şi jumătate. Aceste evenimente sunt cu atât mai importante cu cât se ştie că nu au avut loc până acum decât doar câteva expuneri a fragilelor capodopere brâncuşiene, extrem de vulnerabile în condiţii de transport.

O fericită surpriză, aleasă şi ca emblemă publicitară, fără explicitări detaliate, a constituit-o includerea printre consacrări a MUZEI ADORMITE III / IV? – din marmură albă,  datată imprecis, 1917-18. S-a realizat de către artist, după cum se vede, şi o a patra variantă din seria muzelor – o mai fi existând vreuna?! – nestabilindu-se încă dacă precede sau nu a treia versiune.

Brâncuşi ne-a apărut mai contemporan cu noi decât oricând, dematerializarea artei sale evadând sublim din atemporal, din balastul tradiţiei, valenţele originalităţii nealterându-se nici după un veac de metamorfoză neîntreruptă a stilurilor – au trecut o sută de ani  de la venirea sculptorului român printre cei mai aprigi luptători ai avangardei, Marcel Duchamp, Fernand Léger sau Pablo Picasso, în Parisul oricărei speranţe creatoare, creuzetul tuturor tendinţelor şi cutremurelor estetice cu iz de cancan, de scandal elevat sau de fundamentare mercantilă a unei burse plastice, în flagrant contrast cu famelizarea plasticienilor, pe baricăzile atelieristice în aerul liber din Montparnasse.

Deja, prin 1920, se vorbea unanim despre surprinzătorul cioplitor român în lemn şi piatră, ca despre cel mai de seamă reprezentant al generaţiei sale: adulat sau interzis uneori pentru prea ostentativa sa temeritate în game apudibunde, a devansat înfiripările teoretice ale vremii, a distorsionat percepţia convenţională şi a impus înnoirea în fond a abordărilor critice.

 What is real is not the external form, but the essence of things: Ampla selecţie de laGUGGENHEIM MUSEUM a urmărit să redea cât mai fidel caracterul inerent al măiestriei brâncuşiene, reunind cele mai importante teme într-o desfăşurare în forţă, utilizând traseul coborâtor al serpentinei sale, arhitecturale, pentru a marca înălţările în adâncimile spirituale, pentru a sublinia şi mai pregnant rafinamentul şi sensibilitatea pulsiunii creatoare, de la SĂRUTUL începuturilor, la PĂSĂRILE continuităţii…

…zbor penetrat de aripi  / ca dăltuiri / în bronzul aerului / prin candoarea / din somnul de marmură / al muzelor /  muzelor / zămislind migraţii /// aripi străpunse de zbor / în triumfalul   dedalian / al evadării / din atempora /// prin  germinaţiile / forţei ovoidale / hobiţe înfig totemul  / abisal  / în prejudecata simunului / reversibilităţi icariene  / pe solare ignominii / arhetipal / romboidal  / sub şlefuirea levitaţiei  /// şi este atâta         bunavestire / a coborârii harului / prin toate ceremoniile desprinderii / cu har întâmpinat…

Pentru Brâncuşi, poate cel mai inventiv creator al furtunosului secol douăzeci, cuantificarea pulsiunilor interioare a transgresat latenţele imaginabilului;  nu formele, ci esenţialitatea constituind axul veridicităţii, smulgerea briliantă a simplităţii din conglomerat,  geometrizarea elanului şi filigranarea emoţională a expresiei, până la cea mai subtilă dintre intimităţi; pentru a învinge obsesia gravitaţiei şi a deveni parte organică a fluxului universal în relativitate, a fost nevoie de o nouă conceptualizare spaţio-temporală, de o resurecţie subiectuală densitativă şi percutant revitalizantă, metaforată însă în formatare clară,  simplicitată în desfăşurări echilibrante – întru desăvârşire, incipientând transmodern infra/accepţia despre infinitate, printr-o simbolisticizare a ideilor metanarative şi reformulare dinspre originaritate, a paradigmelor cosmopolitane.

Respingând paradoxal abstracţionismul la modă ca fiind prea pauper, obedient al limitativului suficiental, cel pentru care doinele şi horele noastre păreau forme romboidale, iar sculptura pentru ochiul orb, o viziune inversă, incomparabil mai pură,  a spiralat totemic în jurul ovoidului genezial, fecundând contrastul dintre structurile materiale, sens şi balansare între contrarii, inervarea până la sublimitate a cuplurilor energetice inerţiale.

Nu ştiu să fi stabilit cineva, în vara aceasta, a lui 2004, vreo legătură evidentă între aurul nostru olimpic şi performanţele brâncuşiene; în rest, extravagantul New York rămâne la fel de sărac… în ecouri româneşti. Pentru ieşirea din inconştienţa noastră pe tărâm cultural, perpetuată provincial cu o consecvenţă demnă de un scop mai acătării, Mircea Eliade preconiza la modul eficient şi necostisitor, mai ales, declanşarea unei ofensive fortissime a valorilor noastre specifice, deja recunoscute pe plan mondial, de maximă anvergură şi impact.

Vizitatorii expoziţiei meritau o atenţie aparte chiar din partea lor, afişând adeseori stupoarea, nefamiliarizaţi  nici după un veac, încărcat de experimentări din ce în ce mai şocante, cu clasicităţile pionieratului, astfel încât PRINCESS X, 1915, marmură albă, pe piedestal de calcar, surprinde şi azi prin libidoul libertăţii ei de expresie. 

Rătăciţi printre măiastre, în aerul acela vibrând între verticalităţile brâncuşiene, imponderabilizând parcurgerile, doi vorbitori de limbă românească făceau bancuri pe seama sculptorului, ca mod propriu de receptare a mesajelor geneziale printre umori humoristice, că aşa-i românul, derâzătoriu şi spiritual nevoie mare exact la momentul contrar, nu-şi preţuieşte adevăratele valori nici când alţii i le-au păstrat cu sfinţenie şi i le-au universalizat, nu s-ar bate până la epuizare nici pentru Eminescu, nici pentru Eliade cel nedreptăţit, nici pentru fruntea savanţilor noştri, furaţi pe faţă de Premiul Nobel, nu-şi salvgardează cauzele, cum şi le apără cu înverşunare alţi vecini de-ai noştri, nu cumpără ziarele comunităţii, disperate sub eforturile financiare, nu afli nici un ajutor şi nici un sfătuitor de nădejde în nici un congener; a trecut oceanul ca să se bălăcească în valuri electorale, nepreaştiind ce să-i ceară buletinului de vot, se războieşte pătimaş cu fantomele trecutului în detrimentul cailor verzi ai prezentului, se lasă ademenit de “ochi albaştri” şi de sutane cu epoleţi, se arde o dată la flacăra iliesciană purtată pe ocolite de buzurei ce buzunăresc cultura, şi se mai arde o dată, şi încă o dată, până când apare un semn divin, brâncuşian de pildă, şi ne mai iartă aproape prin nebăgare de seamă din prea multele păcate ale inconştienţei.

Ca întregire a tezaurului brâncuşian, ni se reaminteşte în catalogul expoziţiei de la GUGGENHEIM de opera majoră, cea de la Târgu Jiu. Și nu mi-am putut reprima imaginile mai vechi ale dezastrului de acolo, cu un scaun furat de la MASA TĂCERII, năpădită de bălării, sau ale măsluirii care devalizează COLOANA INFINITULUI, o manevră de serie neagră, îndelung şi dezorientant mediatizată, înscenată de cabotini veroşi, la nivel de minister, sub forma unor lucrări urgente de restaurare. “Ce restaurare? – îmi mărturisea furios un călător în acceleratul  ce încetineşte pe lângă COLOANA aflată pe un drum perpendicular pe calea ferată, când vine din nord, pe partea stângă a vagoanelor. Ce n-au reuşit ăia, când au vrut s-o doboare cu tractorul, ca s-o arunce grămadă la fiare vechi, au reuşit ăştia, geambaşii, sforarii, când au săltat-o banditeşte şi-au furat-o de sub nasul nostru cu acte în regulă. Cine ştie peste câţi ani buni, ne vom minuna ca imbecilii când vom da peste ea, chiar cea a lui Brâncuşi, găurită de vânt şi mâncată de rugină, undeva, cu adevărat restaurată, în vreo colecţie de milionar, pe la Chicago!”

Chiar, unde am putea găsi expusă COLOANA INFINITĂ, cea autentică. Și cam ce valoare ar avea (inestimabilă, domnilor, inestimabilă!), de vreme ce DANAIDA, scoasă de curând (sept.2004) la vânzare de o casă de licitaţie newyorkeză, s-a ridicat la suma de peste zece milioane de dolari? Mi-o închipui înălţându-se în mijlocul spiralei arhitecturale a lui Frank Lloyd Wright, aşa,  nerestaurată,  COLOANA INFINITĂ scrijelită de toate vremelniciile,  poate şi înconjurată de o schelă susţinătoare, ca un triumf deplin şi neclintit al artei sculpturale din toate timpurile.

Sunt sigur că nici curatoarea muzeului GUGGENHEIM, Carmen Giménez, detectiv veritabil şi experimentat,  nu a descoperit  unde-i dosită, în ciuda tenacităţii sale de a ne prezenta pentru prima oară MUZA ADORMITĂ III / IV?, despre a cărei existenţă discretă într-o colecţie particulară americană, rămasă voit anonimă, a aflat abia cu prilejul evenimentului din primăvară de la TATE MODERN GALLERY.

Sau, probabil, a şi descoperit câte ceva. 

                                                                                       NEW YORK MAGAZIN, 22 septembrie 2004