„TURISTUL, TERORISTUL…”

Anul nostru cel Nou începe în Aruba. Anul cel vechi se termină la coborârea din avion și revelionul nostru însorit se prelungește cu o baie bună, în mare, la apus de soare. Atenție: din 21 decembrie 2012, sistemul solar s-a axat galactic pe centura fotonică! Adică și eu voi profita de o frecvenţă mai înaltă la emiterea undelor mele printre toate stelele din jur!

‘One Happy Island’ mă reface și mai fericit de fiece dată, în a treia săptămână a lui ianuarie. Când îmi petrec vacanța de mai multe ori în același loc, programul zilnic are de suferit. Intervine rutina. Experiența mi se mulțumește doar cu ce a acumulat. Există un stil de a-mi asimila comoditatea. Scopul principal al lui George este să nu se ardă cumva la soare. Rezistă cu greu la prelungiri. De când s-a ales cu câteva pete urâte, pe față, și-a tot redus orarul de plajă. De dincoace de fereastră, în aerul condiționat, se uită neputincios la cei ce dorm și se înroșesc în șezlong, pe marginea piscinei, la ora 3 p.m. când razele solare melanomizează tot ce prind. Sandra ar vrea să se relaxeze, dar și-a pus 2 computere în geanta de voiaj. Lucrează „de acasă” cam toată ziua! Ce ghinion! Parcă au așteptat-o toate problemele de la serviciu să-și ia un concediu.

Eu mai caut totuși inițierea condensată, odiseea cât de cât actualizată, cu tot prețul inclus în întâmplările mele reale sau un pic virtualizate pe ici, pe colo, pe dincolo. Persistă mereu întrebarea cu câtă realitate-reală se strecoară prin visele mele, cele cu ochii larg deschiși? Soluțiile psihanaliste s-ar numi terapie epopeică și hipnoză exotică. O, dar pe ce lungime de undă emit! Forța din mușchi, lumină și minte, mi se încarcă rapid cu o energie de nestăvilit. Nu numai cafeaua e de vină. Tulburările mele fobice, depresive sau de anxietate își trădează pe rând cauzele. Deci, mi le-aș putea trata ambulatoriu. Când nu mai scap dintr-o criză traumatică prin exasperare, ori prin uitare exersată, recurg la un anumit soi de insensibilizare indusă. Cu ultimele eforturi, îmi șterg de pe plăcile memoriei semnalarea neputinței. În mod normal, subconştientul meu emite firav, consecvent, chiar pozitiv, către destinatarul meu intim, cel cât de cât mai treaz. Mai breaz. Și atunci, acum, inversez lucid transmiterea dinspre conștientizare, direct către destinatarul ăla al meu, ăla subconștient. Constat că interpretarea semnelor într-un alt registru îmi modifică încet, substanțial, resorturile intrinsece. Asta ar fi alternativitatea liber impusă, cu schimbarea dorită a sensurilor și a intensităților mele neregulate. Pentru că intenția mi-ar fi să realizez o interfață, adică… adică… niște interfețe, între fețe, între fața mea, între impresia, presupunerile, deprinderile, reflexele, celelalte pretenții și adevăratele fațete ale mele…

Zborul nu ni s-a mai părut lung, am aterizat fecund, pentru a 11-a oară în arida Arubă. Nicăieri nisipul nu este mai alb și apa, mai limpede! Nicăieri nu ne simțim mai în siguranță! Nu prea ne-a mai rămas nimic nou de văzut. Doar comparațiile mai răsar de peste tot. Schimbările de peste an ne cam întristează. Vegetația se rărește. Era mai frumos înainte! Marea e cam tulbure. Benzina rămâne scumpă, dar distanțele sunt mici. Mâncarea se bazează pe produsele conservate. Prețurile nu țin cont de criză. Turismul redevine un lux, obținut cu mari sacrificii financiare. Plaja de sub palmieri rămâne însă la fel de albă și de răcoroasă sub tălpile noastre goale. Multe gunoaie. George adună scoici și bucăți de coral, aduse de valuri. Cele găurite. Sandra i le aruncă, fiindcă, de atâția ani, s-a strâns acasă o cantitate stânjenitoare de astfel de amintiri calcaroase, toate opere de artă virgină, cu o inestimabilă încărcătură sentimentală, zice George! În fiece zi, el poartă la gât captura artizanală a dimineții.

George mai găsește o piatră, frumos șlefuită natural, i-o dă Sandrei și o întreabă ce-i deosebit la ea. Sandra nici nu se uită, o aruncă în apă. El mai găsește una, cam bolovănoasă: „Asta-i o dovadă clară!” Are niște pete negre, unsuroase. „A stat între alge și s-a colorat pe alocuri!” – spune Sandra plictisită. Până acum, pietrele n-aveau o astfel de murdărie, nici de la alge, nici de la gunoaiele îngropate-n adânc. Uite și o cochilie, plină de un roșu nefiresc, e chimic! Ăsta-i miniu de plumb. „Ar fi toată marea roșie! Uite, ea e curată totuși. Vapoarele, ambarcațiunile vechi sunt de vină că…” – își apără Sandra insula. Dar George nu a văzut până acum atâtea viețuitoare marine eșuate. Poate că vreo furtună…

Dimineața, devreme, turiștii nu prea apar pe plajă. Diferența orară între New York și Aruba este de o oră, deși, cele 2 destinații se află la câteva grade diferență de acelaș meridian orar. Cum timpul local e cu o oră înainte, dormim mai puțin tot cu atât, or, asta contează în regim de vacanță. Dacă la ora 7, abia se luminează cerul, după 9, soarele ne trimite deja acasă, tocmai când plaja prinde a se anima. Nu ne place să stăm în același loc. Punem hainele și șlapii într-o sacoșă mare, roșie, o lăsăm pe unde se nimerește și pornim la plimbare spre nord, sau spre sud… vorbim despre democrația cu cetățeni proști, spălați pe creiere cu divertisment și diversiune, complet dezinteresați, dezaxați, despre noua dezordine globală, astfel planificată, despre televiziunile care ne mint în cor de zor, despre creșterea radioactivității în emisfera nordică… și ne întoarcem la sacoșă, facem o baie plină cu exerciții fizice, nautice, și mergem la resort. Pregătim repede câte un cocktail cu multă gheață, suc de fructe și puțin rom. Îl savurăm pe balconul cu privire spre piscină. Sandra își pune între noi laptopul și nu-i mai place nimic, nici gheața, nici cafeaua de la micul dejun, nici discuțiile noastre insipide, neinformate, repetate. Din când în când, ne mai dă câte o veste: la Davos, s-a pus de un summit pentru „A patra revoluție industrială” – cea fără industrie! Pe ce lume trăim? Apoi refuză să mai intre pe aceeași frecvență a dialogului cu noi. E nefrecventabilă! Mai exact, e nefrecvențiabilă momentan! Dar ne-a influențat. Flecărim despre cum să trăim mai bine, trăind mult mai rău! Sau, cum ne cresc veniturile prin diminuarea salariilor? Sau, cum ieșim din criză prin adâncirea și mai tenace în recesiune!

Azi, ne-am lăsat sacoșa în dreptul lui Hilton, fost Radisson, sub o „palapă” și am luat-o spre Ritz, cu picioarele prin spuma valurilor. George a mai găsit o bucată de coral pătată și o stea de mare muribundă.  Nimeni în jur.  Ne-am îndepărtat prea tare, soarele s-a și urcat în tăriile cerului.  Așa că  ne-am aruncat în apă. N-am înotat prea mult fiindcă ne-am lăsat ochelarii și pălăriile în… dar unde-i sacoșa? La Hilton! Nu-i. O fi luat-o cineva. Pe aici, nu se fură. Îl întreb pe băiatul de la intendență dacă n-a văzut o sacoșă mare, roșie… Da, el a luat-o. A predat-o serviciului de pază: „Ca să nu fie o bombă în ea!” O bombă?! Poate câteva bomboane de mentă! ”Sunt atâți nebuni pe aici, dacă detonează explozibil, teroriștii, asta vor, să omoare oameni, turiști, să dăm faliment, se alege praful de viețile noastre!” Merg la cei de la pază. O namilă se uită suspicios la mine. Aduce sacoșa, o mai cântărește o dată în mână și mi-o pune-n brațe. O iau vinovat, ca un terorist ce corespund asigurării lor preventive, și mă furișez printre tufele pline de țepi. Mă simt iar ca-n aeroport, la venire, când controlul bagajelor mi-a depistat un pachet primejdios în „carry on luggage”: cafeaua, ambalată în staniolul ei vidat. Era gata să mi-o confiște: „De ce ați luat-o? Nu-i cafea acolo, unde vă duceți?” Ba da, o apă chioară, lungă, prefer să mi-o pregătesc singur. A urmat o minuțioasă cercetare corporală. M-au pipăit bine și pe unde nu trebuia. Sincer să fiu, în acel moment penibil, mi-aș fi detonat tot pachetul de cafea, ca să ajungă protestul meu în primul buletin de știri. Aha, iată deci, sunt un terorist „in progress”, mic și recidivist, după împrejurări! Altădată, și după ce mi-au fost confiscate, am vrut să-mi detonez cele două tuburi de „sunscreen” preparat special, pentru protejarea petelor mele de pe obraz, pe bază de uleiuri naturale, da, să le detonez în mijlocul tuturor antiteroriștilor ăstora de căutat bombe, detonatoare, trotilatoare, printre chiloții mei din bagaj.

Afară sunt peste 82°F și noi ne uităm de zor la televizor. Iarna face ravagii în New York. Vineri de dimineață – 22 ian. 2016, Serviciul Meteorologic Național avertizează de înăsprirea vremii de la 4 dimineața, sâmbătă, până după prânz, duminică. Părțile sudice ale lui New York City vor fi deosebit de greu lovite, inclusiv Baltimore, Washington și Philadelphia, afectând peste 50 milioane de oameni. Doar cu o lună în urmă, de Crăciun, temperaturile în Central Park au atins 72°F, un record. “Este timpul pentru businesses să închidă și să-și trimită angajații acasă imediat…” –  cere Bill de Blasio în conferința de presă, sâmbătă, 23 ian. Primarul a estimat că viscolul-mamut va fi aproape sigur printre “primele cinci” din istorie, abătute asupra orașului său, din punct de vedere al acumulărilor de zăpadă. Așa s-a înșelat și anul trecut, exact în această perioadă. Guvernatorul Andrew Cuomo a declarat starea de urgență, cerând să nu-și părăsească nimeni locuințele. Ninge viscolit, cu câte 3 inci pe oră. „Dar, ce ciudat, nu prea crește stratul de zăpadă, contrastând și cu datele reporterilor de pe teren”, observă Sandra. Circulația rutieră s-a închis la 2:30 p.m. Cine nu se conformează și e prins cu mașina pe drum riscă o arestare. Matineele și spectacolele de seară de pe Broadway s-au suspendat. Prin Times Square, niște turiști englezi, din Nottingham, se întorc la hotel. În timpul micului dejun, prelungit de vijelia de afară, au aflat că și zborul lor spre Insulele Cayman s-a anulat. „Sperasem să fim acum în Caraibe, să ne relaxăm cu o băutură minunată pe o plajă, dar n-a fost să fie”, a oftat unul dintre ei pentru CNN, resemnat că “Ar putea exista locuri și mai rele!” Aerosmith’s Steven Tyler îi sfătuiește pe toți: “Stați acasă. Două cuvinte: ciocolată fierbinte”. Bună idee, însă aceea cu o băutură grozavă, pe o plajă superbă, sub palmieri, la lumina torțelor, imediat după baia în care ne-a apus soarele!

Nu am mai fost prin Oranjestad de câțiva ani. Trecem prin capitala insulei de fiece dată, în drum de la… sau înspre aeroport. În după-amiaza aceasta, facem poze, intrăm prin magazine, căutăm suveniruri. Nu ne prea trebuie nimic. Apare și tramvaiul, printre palmierii aliniați de-a lungul străzii. Mergem în port. Azi nu a ancorat nici un vas de croazieră, de aceea orașul părea pustiu. Ajungem în Renaissance Marketplace. Sandra intră într-un butic și nu mai iese. A găsit niște reduceri de prețuri la bijuteriile din argint. Și pentru că e Happy Hour, ne așezăm pe o terasă, cu vederea spre debarcader și, dincolo de el, marea. Ce să bem, în așteptarea Sandrei? Câte un pahar de vin alb, sud-american, că doar ne desparte foarte puțin de Venezuela, vreo 30 km. Chelnerița ne face ordine în nota de comandă: „Happy Hour înseamnă câte 2 băuturi la prețul uneia, dar amândouă pentru aceeași persoană, nu aveți voie să le împărțiți între voi”. George ar renunța, n-a mai auzit asta până acum și îi piere tot cheful. Așa reacționează el când i se impun „restricții tâmpite, de la niște cretini”. Se înserează. Și se aprind luminile în oraș… și pe mare. Cam la o milă depărtare, becurile de la bord decupează în ultima zvâcnire a crepusculului trei ambarcațiuni gigant. Ce-s astea, dle? Le-am mai văzut și ziua, ca prin ceață, dar nu le-am dat prea multă importanță, niște nave, acolo, normal, vin și pleacă! Dar astea nu mai pleacă nicăieri. Sunt nave de foraj marin – niște vapoare speciale, cu o sondă ridicată în mijlocul lor.   

Căutăm pe Internet și găsim repede ceva concludent. „Curaçao Chronicle” are un interviu în exclusivitate cu Dr. John Wright, geolog consultant cu o experiență vastă, de peste 30 de ani, în explorarea resurselor naturale ale Europei, Australiei, Asiei, în Orientul Mijlociu, Caraibe și America de Nord. Marți, Jan 27th, 2015 : „With increasing oil prices, improved technology for exploring the deeper ocean and the discovery of the giant La Perla gas field by Repsol in 2009, some 80km to the south in the Gulf of Venezuela, the Government of Aruba decided to renew its interest in petroleum exploration. In December 2012, it signed a contract with Repsol giving them sole exploration rights to an area of about 14,000km2, effectively Aruba’s total area of commercial hydrocarbon exploration interest as a single block”.

Dr. Wright mai precizează: „There appears to be one to the northwest of Aruba, and a second to the east which goes up to the maritime boundary with Curaçao. As far as I am aware exploration is proceeding on schedule, with drilling of a well(s) anticipated to commence between 2016 and 2018.”

Suntem în ianuarie 2016. Forarea a început. Pietrele și bucățile de coral, aruncate la mal, spun        cu mult mai mult decât a prevăzut Dr. John Wright. Aruba vrea să obțină petrol și gaze în încercarea de a-și diversifica veniturile, bazate în mare parte pe turism și paradis fiscal. Cum prețul petrolului a tot scăzut, iranienii vor la rândul lor o revigorare turistică. Legăturile aeriene directe cu SUA li s-au suspendat în 1979, la Revoluția Islamică. “Credem că ne-ar trebui 100 de avioane pentru curse pe distanțe scurte și o flotă cu 400 de aeronave pentru zborurile internaționale pe distanțe medii și lungi”, a spus ministrul Transporturilor de la Teheran, Abbas Akhondi: “Prețul petrolului are un efect major asupra economiei noastre. În schimb, 90% din investițiile din turism sunt realizate de reprezentanții sectorului privat, care chiar au continuat să investească și în perioada aplicării sancțiunilor”. Iranul profită acum de ridicarea restricțiilor economice ale Occidentului. Ne invită și la ski.

Cât pe ce să nu mai avem cu ce pleca înapoi. Nu ne vine avionul. Aeropoartele s-au închis de duminică. Televiziunile au exagerat iar cu furtuna lor foarte istorică. Isterică! Raluca ne-a telefonat îngrijorată, nu cumva să ne fi afectat anularea zborurilor. La ea, în curte, era soare și o zăpadă cât palma. Marți, traficul aerian a reintrat în normal. Avionul nostru a decolat la ora fixată. George și-a lipit ochii de hublou, să vadă cum se ridică pe deasupra navelor de foraj marin în ape de mică adâncime. Dintr-una din pietrele găurite de valuri, cu urme de poluare pe ea, și-a făcut un medalion și l-a pus pe lănțic, în jurul gâtului.  S-ar putea să nu mai venim pe aici. Și ce nisip alb era! Și-n ce apă limpede, azurie, înotam până departe, în mare, la apus de soare! 

Când sunt în aer, mult deasupra lumii și mai aproape de centrul universului din jurul meu, gândesc în flux continuu, pentru că tot ce mintea mea produce are o calitate vibrantă, intensă, la împrăștierea ei prin cosmos. Emoțiile mi se propagă fie că sunt negative, asta-i rău, fie că-s pozitive, asta-i de bine și atrag fericirea. Călătoresc real la 12.000 m altitudine. De la nivelul conştiinţei mele, mă difuzez atotcuprinzător. Nu renunț încă la dimensiunea fizică pentru că nu mi-am epuizat toate experiențele. Trecerea înspre spiritualitatea deplină necesită musai atingerea unor performanțe evidente. Hoţii, înfrânții, resemnații, puturoșii, canaliile, paraziții, criminalii… au frecvențele joase, incompatibile cu cele universale, net superioare. Aventura mea de acum însă m-a defavorizat, plasându-mă pe pragul cel mai precar al unei evadări extracorporale. O frecvenţă ridicată a încrederii mele m-ar transporta instantaneu la mari distanţe sau prin alte dimensiuni. Până când centura fotonică îmi va axa definitiv mintea pe aceeași frecvență cu ea, percep doar iluziile realităţii, pentru care am „dotarea” adecvată.

Și mă îngrozesc de câte unde negative, cu primejdioase induceri în eroare, am răspândit în jurul meu numai în această călătorie de la iarna viscolită la vara ecuatorială a inițierii mele, în care am trecut rând pe rând, din suspiciune în suspiciune, de la teroristul capabil să arunce în aer aerodromuri și edene turistice, la victima inocentă a unei poluări în stare să-mi autodistrugă întreaga odisee…